Am ajuns la Meteore undeva spre seară şi, în lumina...

Am ajuns la Meteore undeva spre seară şi, în lumina apusului, am privit îndelung mănăstirile ce se desprindeau din stânci, camuflate de propria lor naturaleţe: mănăstirea şi stânca făceau corp comun, stâncile se deschideau, înfloreau în mănăstiri în aşa fel încât descoperirea uneia te umplea de bucurie: uite, şi acolo una! ne spuneam unii altora, încântaţi şi uimiţi de potrivirea supranaturală dintre mâna omului şi mâna lui Dumnezeu, dintre suflarea omului şi suflarea lui Dumnezeu.