Când omul, prăbuşit, la început, în iarba duşmănoasă şi-n...

Când omul, prăbuşit, la început,

în iarba duşmănoasă şi-n ţărână

adulmecă-n ţârâşul greu, pe-o rană,

miresmele ce se-nălţau din lut

şi, nemaivrând ostatic să rămână

sub zarea strivitoare ca un scut,

se răsucea s-o urce, renăscut

şi se-agaţă de fulgere c-o mână,

acea cumplita smulgere din smoală

cu palma-ntoarsă ca o cupă goală

fu primul dans în care se zbătu,

elan de floare palidă, involtă,

vibrat pe scări de sunete spre bolta

pe care-n mers îl aminteşti doar tu.