Nimic, nici chiar speranţa în suflet nu mai cântă Când...

Nimic, nici chiar speranţa în suflet nu mai cântă

Când mut e viitorul şi aripa ţi-e frântă...

Departe laşi în urmă al visurilor rai...

Şi lacrima, chiar dânsa, când pică pe hârtie,

E rece ca îngheţul din inima pustie

De florile din mai!

Nimic, nici chiar speranţa în ochi nu licăreşte

Când ziua după ziuă bolnavă se târăşte...

Şi poate ca să fie de aur cerul plin,

Şi poate s-aibă stele albastra adâncime,

Verdeaţă nouă, câmpul, pădurea, -ntunecime

Şi râul alb, — suspin!

Nimic, nici chiar speranţa în groapă după tine

Atunci nu mai voieşte să vie, — şi nu vine!...

Şi poate ca să fie orice după mormânt:

Dreptate omenească făcută unui nume,

O viaţă viitoare, şi-n tainica ei lume

Noi aripi, — nou avânt!