Tatăl meu a trimis un cântăreţ în mijlocul acelor oameni...

Tatăl meu a trimis un cântăreţ în mijlocul acelor oameni ce putrezeau. Cântăreţul s-a aşezat între ei, la venirea serii, şi a început să cânte. A cântat despre lucrurile care se reflectă unele în altele. A cântat despre prinţesa minunată la care nu poţi ajunge decât după două sute de zile de mers prin nisipul ars de soare şi lipsit de apă. Iar lipsa fântânilor devine sacrificiu şi beţie de dragoste. Iar apa din burduf devine rugă, căci ea duce spre cea iubită. Spunea: Doream un crâng de palmieri şi o ploaie binefăcătoare... dar mai mult decât orice o doream pe aceea care speram că mă va primi cu un surâs... şi nu mai ştiam să deosebesc fierbinţeala de dragoste...