Cei doi băieți părăsiți

Cei doi băieți părăsiți

Era un om, căruia i-a fost murit femeia cea dintâi, şi i-au rămas de la dânsa un băiat şi o copilă; dară pentru că era încă tânăr, s-a însurat de-a doua oară şi şi-a luat o muiere, pe care o iubea foarte. Această maştie ţinea foarte rău pe băieţii cei rămaşi de maică şi îmbia totuna pe bărbatu-său, ca să-i alunge de-acasă sau să-i piardă cumva, pentru că nu-i putea suferi în ochi. Bărbatu-său însă nu vrea, pentru că-i era fii drepţi din sângele său. Dară muierea tot nu înceta să-i roadă urechile ca să-i prăpădească, că de nu i-a pierde, ea l-a lăsa şi n-a mai şedea cu dânsul. El o avea foarte dragă, ca ochii din cap, şi pentru ca să nu-l lase, i-a făgăduit că i-a intra în voie. Dară ce să facă cu dânşii, că de omorât, nu cuteza să-i omoare? Deci au început a se sfătui amândoi în ce fel să-i prăpădească şi să se coroată de dânşii. După multe sfaturi s-au învoit la aceasta ca să-i ducă afund în pădure şi să-i lase acolo şi, neputând ei nimeri mai mult acasă, se vor curăţi aşa de dânşii. Cum s-au sfătuit, aşa au şi făcut!

Într-o zi s-a sculat omul acela des-dimineaţă şi a poruncit femeii să facă merinde, pentru că are să meargă cu băieţii la pădure după lemne. Femeia le-a făcut merinde şi le-a pus într-o traistă, cât să aibă de ajuns pe ziua aceea. Când să se pornească, a spus copiilor ca să vie cu dânsul ca să-i ajute a strânge lemne. Dară ei nu voiau să meargă nicidecât, pentru că copila, ca mai mărişoară, avea un presimţ rău şi îmbiase şi pe frate-său să nu se ducă; dară înfricoşându-i maştia, că va fi vai de dânşii acasă de n-or merge, n-au avut ce să facă şi s-au pornit şi ei. Când însă la dus, a apucat copila, pe nevăzute , o mână de cenuşă de pe vatră şi s-a luat după aceea cătinel după dânşii. Cum au ajuns în pădure, a şi început copila a presura cenuşă pe urma sa, tot ici-colea, ca să poată cunoaşte drumul pe unde au mers. Mergând ei aşa până hăt afund în pădure, au stătut puţin de-au făcut foc şi au mâncat. Ce să facă amu tată-său ca să se şteargă de dinaintea lor şi să-i lase singuri aici? A chitit amu cât a chitit şi pe urmă le-a zis:
— Dragii mei! rămâneţi voi aici şi mă aşteptaţi, că eu m-oi duce, ia, mai încolo în pădure şi-oi face lemne şi după aceea om merge iarăşi acasă.

Copiii nu prea vroiau să rămâie, zicând că el s-a îndepărta poate prea tare, şi că ei se tem singuri aici, dară să meargă şi ei cu dânsul! Bietului om i se rumpea inima după copii, dară n-avea încotro, că nevastă-sa îi spusese acasă, că de i-a aduce îndărăt, apoi să ştie că ea l-a părăsi de bună seamă; şi de aceea a sfătuit tot cu binele pe copii ca să rămâie acolo, că el a veni îndată şi apoi or merge acasă. Bieţii copii n-au avut ce face şi au rămas acolo singuri, iar tata lor a luat securea cu sine şi s-a dus într-o parte în pădure până ce s-a pierdut din ochii lor. Aici a legat două lemne de un copac şi când bătea vântul, se loveau lemnele unul de altul şi tot făceau cioc! cioc! aşa încât îţi părea că taie acolo cineva lemne. Copiii, auzind bontănitura şi ciocănitura aceasta, credeau într-adevăr că acolo se află tata lor făcând lemne. Ei dară au aşteptat şi-au aşteptat ca să înceteze a face lemne şi să vie la dânşii ca să meargă acasă, dară bontănitura nu înceta, nici tata lor nu se arăta.

Ce să facă ei acuma, că-i mai prindea noaptea în pădure? S-au luat şi s-au dus cătinel după vuietul acela de ciocănitură. Cum au ajuns aici şi au zărit lemnele acelea legate de copac şi bontănind, s-au speriat şi au cunoscut că tata lor i-a înşelat numai şi i-a şi lăsat aici singuri în pădure în pradă fiarelor! Ce să ştie ei a face? Au început a plânge şi a se văieta şi s-au întors, tremurând de frică, iarăşi la acel loc unde i-a fost lăsat tata lor. De aici s-au luat amândoi pe urma cea de cenuşă îndărăpt, tot dă, dă, dă, tot dă, dă, dă, până ce-au ajuns într-o vreme de noapte acasă.
Aici a fost făcut maştia lor fel de fel de bucate alese, tot plăcinte şi scoverze, şi s-au fost pus amândoi la masă şi au ospătat. Când la urmă le-au rămas vro câţiva cârmoji. Atuncea zise femeia către bărbatu-său:
— Ia de-ar fi acuma copiii acasă, ar mânca şi ei aceşti cârmoji şi n-ar mai rămâne!

Dară copiii, care veniseră până atuncea acasă, se temeau să intre deodată în casă şi de aceea s-au fost pus sub fereastră să asculte ce fac părinţii lor în casă şi ce vorbesc ei. Auzind ei zicându-se: “De ar fi acuma copiii noştri acasă, ar mânca şi ei aceşti cârmoji!”, crezură c-au zis-o din inimă bună şi se răspunseră de sub fereastră:
— Iată-ne, maică! iată-ne, taică! Şi au intrat repede în casă. Atuncea a încremenit numai femeia, şi n-a ştiut ce să facă de mânie asupra bărbatului său, şi unde n-a început să-l suduie şi să-l mustre, că el a scos-o numai din minte şi că nu i-a dus în pădure să-i prăpădească, ci că i-a lăsat undeva pe-acolea pe aproape ca să poată nimeri acasă, şi că ea l-a părăsi de bună seamă, dacă nu i-a duce mâine afund tare în pădure ca să nu mai nimerească acasă şi să se coroată de dânşii!

Degeaba se dezvinuia bietul bărbat înaintea femeii sale, că ea nu voia să-i creadă nimică şi-l ameninţa tot din ce în ce mai tare, că ea s-a duce de la dânsul încotro or duce-o ochii, dacă a mai vedea băieţii aceştia în ochi.
Cu astă dată n-a avut ce să facă şi a chemat băieţii în casă zicându-le:
— Na! mâncaţi şi voi cârmojii aceştia şi vă culcaţi şi după aceea să vă hodiniţi, că mâine dimineaţă om merge iară la pădure după lemne! Auzind bieţii copii aceste cuvinte s-au întristat foarte şi au început să zică că ei n-or merge mai mult cu dânsul la lemne, că el îi înşeală şi-i lasă înapoi, şi că ei după aceea se tem şi nu pot nimeri singuri acasă! Dară tata lor le spunea că el nu-i de vină la pătărania de astăzi, că el n-a voit să-i lase acolo, că i-a căutat, dară n-a putut da peste dânşii, că, căutându-i, a rătăcit şi nu i-a putut nimeri, şi de aceea a venit singur fără de dânşii acasă, şi că el socotea că ei au mers înăinte şi că i-a afla acuma acasă! Amăgindu-se copiii cu aceste cuvinte măgulitoare, şi mângâindu-se cu vicleşugul întrebuinţat întâiaşi dată, au socotit în sine: “Că de ne-a mai lăsa tata şi acuma îndărăt, noi tot om nimeri acasă cu acel vicleşug ca şi mai înainte!”

Când dimineaţa la pornit, dă copila să ia iarăşi cenuşă din vatră, dar maştia a zărit-o şi i-a dat cu vătrarul peste mânuţe, cât n-a putut să ia. Dară ieşind afară a aflat biata copilă în tindă un polobocel cu tărâţe şi şi-a umplut poalele cu dânsele şi a mers şi ea după ceilalţi. Copila a rămas şi acuma ceva mai îndărăt şi a început, ca şi mai nainte, să tot presure din tărâţele acelea în urma sa ca să poată şi acuma nimeri acasă, de s-a întâmpla cumva să-i lase iarăşi tata.

Acuma au fost mers ei la pădure prinr-alt loc, nu pe unde merseseră ieri. Ducându-se aşa, au ajuns de la o vreme foarte afund în pădure, într-o desime nespus de mare, pe unde nu mai umblase picior de om. Aice au stat ei, au scăpărat, au aţâţat un foc şi s-au hodinit puţin. După aceea a zis iarăşi tata către băieţi:
— Rămâneţi voi aici, dragii mei, la foc şi încălziţi fripturica aceasta, că eu mă duc şi-oi tăia pân-atunci lemne! Copiii, pe oara de ieri, nu vroiau nicidecât să rămâie îndărăt, dară măgulindu-i cu cuvinte dulci şi spunându-le ca să-l strige îndată, cum numai le-a părea că rămâne ceva mai mult. Bieţii copii s-au încrezut şi acuma în cuvintele tătâni-lor şi au rămas.

Tata lor s-a dus, ca şi mai nainte, într-o parte, unde nu-l mai zăreau copiii, şi a legat iarăşi două lemne de un copac, care, pentru că bătea vântul şi se tot loveau unele de altele, bontăneau aşa, ca şi cum ar fi fost tăind cineva lemne, şi după aceea s-a dus pe-aiurea acasă. Copiii, auzind totuna bontănitura aceea, socoteau că-i tata lor acolo şi au aşteptat până ce s-a fost încălzit bine friptura aceea, şi apoi au început a-l striga ca să vie să mănânce împreună. Strigă o dată, de două, de trei…, de zece ori să vie, că-i friptura încălzită, şi nu mai vine! Acuma a zis copila către frăţioru-său:
— Vezi, frăţioare, mi se pare că nene ne-a lăsat iarăşi! Şi acuma-i seara, ce-om face noi?

Dară tot nu prea credeau să-i fi lăsat şi acuma tată-său şi s-au luat după vuietul cel de bontănitură şi au mers până acolo. Vai şi amar, când au văzut ei iarăşi nişte lemne legate de copac, care tot bontăneau lovindu-se la bătătura vântului! Ce să facă ei? Ce să înceapă, căci acuma a fost înnoptat cumsecade? Au început iarăşi a plânge şi a se văieta şi s-au luat îndărăt spre foc. Dar nici pe acesta nu-l puteau nimeri acuma, fiindcă era foarte întuneric şi el s-a fost potolit. Cu mare greu abia l-au aflat de la o vreme; au strâns vreascuri de prim-prejur, de şi-au făcut un foc bun, şi după aceea s-au aşezat pe lângă dânsul amândoi ca să doarmă până mâine dimineaţă, căci acuma la întunericul acesta nu ştiau încotro s-o apuce. Când s-au sculat dimineaţă, au găsit focul stins, şi erau foarte flămânzi, pentru că aseară au fost mâncat tare puţin. Ce să facă ei acum într-această singurătate, unde nu vedeau nimică, decât tot copaci, şi unde nu auzeau nimică, decât când şi când nişte foşcăituri şi pârâituri de vreascuri sau nişte strigăte de păsări şi nişte urlete de fiare sălbatice! Băiatul a început iară a scânci şi a plânge. Dară copila i-a zis:
— Frăţioare! vină încoace cu mine, că eu am luat ieri, când ne-am pornit de acasă, tărâţe cu mine şi am tot presurat în urma noastră! Hai să căutăm că poate om da de urma aceasta şi apoi om nimeri iarăşi acasă!

Se iau ei şi caută încolo şi-ncoace şi dau de urma tărâţelor. Pornesc pe urma aceasta şi merg o bucăţică bunişoară, când de-aice-nainte li se pierde urma aceea de tărâţe, pentru că o vulpe a fost lins toate tărâţele. Ce să facă ei acuma? Dau încolo, dau încoace, cearcă urma aceea ba-ntr-o parte, ba într-alta, dar nu dau de dânsa. Umblând tot aşa, cercând, s-au rătăcit şi mai tare în pădure. Au fost umblat tot aşa rătăcind până acum după amiazăzi şi nu puteau nimeri nici acasă, nici unde i-a fost lăsat tată-său. Ei au fost flămânzit foarte. Ce să facă? Mâncare n-aveau mai mult şi nici n-aveau din ce să-şi facă! Ei nu ştiau nici cum să-şi aţâţe un foc!

Iată că-i dă Dumnezeu băiatului un cuget să-şi facă un arc şi să vâneze păsări şi dobitoace sălbatice ca să se hrănească cu ele şi zise către sora sa:
— Surioară dragă! noi om pieri de foame, de n-om vâna ceva! Şi eu aş vâna câte ceva, dară n-am arc şi nici n-am din ce face!

Atuncea-i zise surioara:
— Frăţioare! taie-mi cosiţa şi-ţi fă arc dintr-însa!

El a luat şi i-a tăiat cosiţa îndată şi şi-a făcut un arc şi mai multe laţuri. Până ce-a putut vâna ceva cu arcul s-au fost prins în laţuri mai multe păsări, pe care le grijise surioară-sa bine şi le curăţise. După aceea le-au dat în cuget să ia nişte lemne uscate bine şi să le frece unul de altul şi, frecându-le amu cât le-au frecat, iată că deodată au început a se aprinde, şi aşa au făcut foc, au fript acele păsări şi le-au mâncat, dară fără pâine şi fără sare. După ce-au mâncat ei şi s-au săturat, s-au sfătuit amândoi, ca copila să strângă vreascuri şi să facă foc, iară el să meargă la vânat. Fiecare a mers după treaba sa.
Copila a făcut un foc bun şi băiatul a vânat un iepure şi un ieduţ. După ce-a venit cu vânatul la foc, l-au pregătit amândoi cum se cuvine şi l-au fript frumos. Cu merindea aceasta au început să meargă prin pădure într-o parte, ca doară ar ieşi la lumină undeva din pustietatea aceasta. Ducându-se ei aşa prin pădure, i se făcuse băiatului o sete ca aceea cât numai să se stingă, şi apă nicăieri! Numai ici-colea se afla câte puţini stropi prin nişte urme de fiare sălbatice, pentru că plouase nu de mult. Rozându-l aşa de tare setea, a zis băiatul către copilă:
— Surioară! tare mi-i sete şi n-am de unde să beau de-aiurea apă decât doară numai din urma aceasta de lup!
— Da cum să bei tu de-aici?!, răspunse soră-sa, că te-i face lup şi mă-i mânca!

El n-a băut de aici, dară mergând aşa mai departe vede altă urmă, de urs, şi pentru că nu mai putea răbda de sete, dă să beie apă din ea. Însă surioara nu l-a lăsat, zicându-i că, de-a bea, s-a face urs şi-a mânca-o! S-au mai dus amu cât s-au mai dus, şi băiatul slăbise de tot şi nu se mai putea ţine de dânsa de sete şi a rămas ceva îndărăt, şi dând peste o urmă de cerb cu apă într-însa, a băut, fără să mai întrebe de soră-sa, şi cum a băut, s-a şi făcut îndată cerb. Când se uită surioara sa înapoi să vadă de ce rămâne îndărăt, îl zăreşte numai ca cerb şi zice către dânsul:
— Vezi, frăţioare, nu m-ai ascultat! Nu ţi-am spus eu ţie să nu bei? Vezi, ce-oi face eu acuma singură? Tu mă-i împunge.

Dară cerbul i-a răspuns:
— Nu te teme, surioară, că eu nu ţi-oi face nimică, şi tot oi rămâne pe lângă tine!

Mai mergând ei aşa prin pădure iată că au dat de o poiană foarte frumoasă şi mare, pe care era acuma fânul lucrat şi pus în căpiţe. Bucuria lor c-au ieşit o dată din acea pustietate şi că au dat la lumină. Dară cu cât le fu bucuria mai mare, cu atât şi grija mai tare, că ce să facă ei, că nu puteau merge mai departe, pentru că se temeau să nu vadă cineva pe cerb şi să-l împuşte!

În poiana aceasta au poposit ei oleacă, şi cerbul s-a fost dat la păscut. Dară iată că după puţin timp soseşte aici şi moşneanul moşiei, care ieşise la vânat cu căpăi şi cu toată rânduiala. Aici a vrut să poposească puţintel şi-apoi să s-apuce de vânat. Văzând cerbul că vine stăpânul moşiei la vânat, a zis către surioara sa:
— Surioară! vină să te ascund sub căpiţa asta de fân, şi eu m-oi duce în pădure pân’ ce-a merge stăpânul moşiei acasă, că mă tem ca să nu mă-mpuşte!

Cum a zis, a şi făcut. El a luat o căpiţă cu rezele şi a ridicat-o în sus şi a ascuns pe soră-sa sub dânsa, iar singur a mers în pădure.
Boierul acela — că boier era stăpânul moşiei aceleia — a venit cu trăsura până nu departe de căpiţa aceea, sub care era ascunsă fetiţa, şi a oprit caii ca să poposească puţin şi să-şi hrănească şi căpăii. Şezând pe căruţă a dat fiecărui căpău câte o jemnă să mănânce. Un căpău a luat jemna-n gură şi-a mers de s-a pus tocmai lângă căpiţa aceea, sub care era ascunsă fetişoara, şi-a pus pâinea jos s-o mănânce. Fetişoara o zăreşte şi întinde iute mâna şi-o apucă şi-o mănâncă. Căpăul fuga la căruţă să-i deie alta. Boierul s-a mirat cum de-a gătit-o aşa degrabă şi i-a dat alta. Căpăul s-a dus iarăşi la căpiţa aceea şi s-a pus jos s-o mănânce, şi muşcă o dată dintr-însa şi ceealaltă bucată o lasă jos. Atuncea copila întinde mânuţa şi i-o ia şi pe aceasta.

Câinele dă iarăşi fuga la căruţă şi începe a se gudura, că doară i-ar mai da şi alta. A mai căpătat una! Dară şi cu aceasta a păţit tot aşa. Când l-a văzut boierul iarăşi lângă sine mai cerând alta, s-a mirat foarte, ce să fie aceasta că căpăul acesta găteşte aşa degrabă de mâncat, pe când ceilalţi n-au ros nici jemna cea dintâi, şi a poruncit argaţilor să meargă şi să caute, de nu-i ceva sub căpiţa aceea unde a mâncat câinele! Mergând ei acolo şi răsturnând căpiţa, au aflat copiliţa aceea şi-au dus-o la boier. Văzând-o boierul aşa de curăţică, s-a mirat foarte tare, de unde să fi venit ea acolo sub căpiţă şi, fiindcă i-a plăcut foarte, deoarece era şi frumuşică, a întrebat-o frumuşel şi cu binişorul de unde-i ea şi cum de a venit pe aste locuri?
Atuncea i-a răspuns copiliţa:
— Cucoane! eu ţi-oi spune tot adevărul, dacă mi-i făgădui că mi-i împlini o cerere!

Văzându-o boierul că vorbeşte aşa de înţelept, i-a zis:
— Spune-mi, drăguţă, fără frică, că eu ţi-oi face toate pe voie! Copila atuncea a început a-i spune toate celea ce s-au întâmplat cu dânşii de la-nceput şi pân’ la sfârşit, şi pe urmă l-a rugat să nu-i facă nimică cerbului frăţior! Ascultând-o boierul cu luare-aminte, i se făcu milă de dânşii şi zise către copilă:
— Da unde ţi-i acuma frate-tău? Mergi de-l adă la mine!

Ea s-a dus şi a împlinit porunca boierului. După ce l-a adus, a auzit boierul şi pe cerb vorbind şi s-a bucurat foarte tare, şi pe urmă i-a luat pe-amândoi cu sine, pe copiliţă lângă dânsul în căruţă, iară cerbul venea după dânşii.

Cum a ajuns acasă, a trimis pe cerb în grădină, în care se afla şi un heleşteu, ca să petreacă acolo, iar pe copilă a băgat-o în casă şi a îmbrăcat-o foarte frumos, şi, fiindcă era boierul încă holtei, şi-a luat-o de soţie. Deci văzând căsenii săi aceasta, s-au mirat foarte, pentru că el trăia foarte bine cu o muiere de casă, care semăna foarte tare copilei aceleia şi care nădăjduia că o va lua boierul pe dânsa de soţie. Acuma însă trebuia să slujească pe copila aceea şi de aceea prinse o ură aşa de cumplită asupra ei cât n-o putea vedea-n ochi! Ea ar fi sorbit-o într-o lingură de apă, numai de-ar fi putut! Pentru ura aceasta căuta în tot felul cum s-ar putea curăţi de dânsa şi să încapă iarăşi în dragostea boierului!

Trăind boierul cu soţia sa amu peste un an de zile, iată că i-a dăruit Dumnezeu un prunc foarte frumos, de care s-au bucurat tare. Dară odată s-a dus boierul oareunde la plimbat şi a lăsat pe cucoană-sa acasă să aplece copilul. Aceasta era vara într-o zi foarte plăcută şi frumoasă. După amiazăzi a zis cucoana către argata aceea să meargă cu dânsa la heleşteu în grădină să o scalde şi să o spele. Scăldând-o ea acolo pe-o punte, că heleşteul era foarte adânc, au socotit în sine:
“Acu a sosit timpul ca să rămân eu cucoană!” şi ia şi împinge pe cucoană-sa în heleşteu de se-neacă. După aceea a luat ea şi s-a îmbrăcat în hainele ei şi a mers acasă, fără ca să spună cuiva ceva. De aceasta nu ştia altul nime, fără numai cerbul care era în grădină. Când a venit boierul seara acasă, n-a cunoscut-o că nu-i soţia sa, că aşa de bine semănau ele una cu alta! Dară ea i-a zis lui, făcându-se încă cam supărată:
— Ascultă, dragu-meu, ce nenorocire am păţit eu astăzi! M-am dus după amiazăzi la scăldat în grădină şi am luat şi argata mea cu mine; dară, spălându-mă, s-a lunecat de pe punte şi, căzând în heleşteu, s-a înecat îndatamare!

El i-a răspuns:
— Nu te supăra de aceasta, draga mea! că argate om mai afla noi, numai de-om fi sănătoşi!

Şi aşa au trecut vro câteva zile. Copilul cucoanei înecate însă era de ţâţă şi acuma n-avea cine să-l aplece şi pentru aceea plângea totuna încât nu-i mai sta gura. Boierul o întrebă:
— Da de ce tot plânge copilul?
— Că nu ştiu — răspunse ea, — Dumnezeu ştie ce-i lipseşte, căci acuma nici nu vrea să sugă ţâţă! Poate că-i bolnav ceva, ia aşa cum îs băieţii cei mititei, nici nu ştii ce le mai lipseşte!

Mai după aceea a mers boierul la primblat în grădină, şi vede că cerbul e supărat foarte tare şi nici nu paşte, ci numai şade aşa şi gogeşte, şi întreabă pe cucoana sa, cu care se primbla de subsuoară, că oare ce să-i fie de nu paşte el?
— Nu ştiu, — răspunse ea, — Dumnezeu mai ştie ce-i lipseşte şi lui! Da oare să-l tăiem, dragă, că aşa aş mânca eu o fripturică de cerb, că tare mi-i dor!
Boierul nu i-a răspuns nimică la aceasta, ci a schimbat vorba pe alta. După aceea vin ei iarăşi acasă. Dar copilul tot plânge şi plânge, că mai murea de foame. Boierul o mai întreabă:
— Oare ce-i lipseşte?

Ea-i răspunse că nu ştie şi că şi ei i-i lehamite acuma de dânsul, şi că mai bine ar muri, decât ar necăji-o atâta! Boierul s-a mirat numai şi de una, şi de alta şi a mers la grădinar să vadă, ori de nu va şti el ce-i lipseşte cerbului, de nu paşte? Poate nu-l adapă la vreme şi poate că-i sângerat?
Grădinarul, întrebat fiind despre cerb, i-a răspuns:
— Eu, cucoane, nu ştiu de ce-i aşa de posomorât şi de ce nu paşte, dară atâta i-am luat seama, că vine amu de vro câteva zile totuna după amiazăzi la heleşteu şi se uită scârbit într-însul şi zice:
— Surioară, surioară!

Prinde-te de răzişoară,
Că ţâţa umplutu-te-au,
Apa, mâlul, suptu-te-au,
Şi pe pruncul tău,
Nepoţelul meu,
L-apleacă ţâţă stearpă
Şi-l mângâie cea cioroaică!

Auzind boierul cuvintele acestea de la grădinar, s-a pus şi el singur la pândă şi a văzut cum a doua zi, după amiazăzi, a venit cerbul iarăşi la heleşteu şi a zis tot acele cuvinte. Atuncea a poruncit el argaţilor să dea apei din heleşteu pe loc drumul şi să caute, ori de-i drept aceea ce zice cerbul, sau ba.
Dând ei acuma apei drumul au aflat pe cucoana boierului în fundul heleşteului plină de mâl şi suptă de apă, dară încă tot vie. Îndatamare au luat-o, au spălat-o, au îmbrăcat-o şi au dus-o boierului în casă. Văzând-o boierul, s-a bucurat foarte şi au poruncit argaţilor să aducă o herghelie de cai şi să aleagă pe cel mai sireap dintre dânşii şi să-l prindă; apoi să ia pe femeia aceea ce-a vrut să-nece pe cucoană-sa, să o lege de coada lui şi după aceea să-i dea drumul cu dânsa.

Aceştia au isprăvit toate după cum le-a poruncit boierul. Fugind calul aşa cu dânsa, a zdrobit-o toată, şi unde i-a picat capul, s-a făcut un muşuroi; unde i-a picat nasul, s-a făcut o mlaştină, unde i-au picat mâinile, s-au făcut greble şi unde i-au picat picioarele, s-au făcut furci.
Boierul a vieţuit de aici înainte mult timp în tihnă cu cucoană-sa şi- au făcut mulţi copii, pe care i-au crescut şi i-au învăţat pe la şcoli şi aşa i-au făcut norociţi. Dintr-înşii se trag şi învăţaţii de astăzi!

Iară eu
Am încălecat pe-un pai de secară
Şi v-am spus o minciună-n astă seară!
Plătiţi-mi-o!

Basme româneşti despre acasă, copii, început, dans, foc, singurătate, soție, băutură, femeie, ochi.


Evaluați acestă postare:
Generează un alt cod=  



Basme similare

Poveste

(0) (0) (0)
Basme

Punguţa cu doi bani

(0) (0) (0)
Basme

Pasărea măiastră

(0) (0) (0)
Basme

Omul de piatră

(1) (2) (1)
Basme
Evenimentele zilei
Celebrări, 18 aug:
Elayne Boosler A fost născut Elayne Boosler.
Brian Aldiss A fost născut Brian Aldiss.
Robert Redford A fost născut Robert Redford.
Patrick Swayze A fost născut Patrick Swayze.
Gabriela Melinescu A fost născut Gabriela Melinescu.
A fost născut Eugenia Taralunga.
Comemorări, 18 aug:
Clifford Odets A murit Clifford Odets.