Minunata poveste a lui Moș Crăciun

Minunata poveste a lui Moș Crăciun

Se povesteşte din bătrâni ca pe vremea lui Irod, împăratul iudeilor, voind împăratul să se facă liste cu toţi tinerii buni de luat la oştire, a dat ordin ca fiece tânăr să se ducă în satul unde s-a născut şi acolo să se înscrie pe lista.

Aşa a trebuit să facă şi Iosif, logodnicul Mariei, şi de aceea s-au dus ei amândoi în Vifleem, orăşelul din care se trăgea tânărul. Se spune că acolo trăia un păstor bătrân, tare bătrân, de lege păgână, cu numele de Crăciun. Acest păstor avea, Avea, măre, avea, Stâne de oi multe, Multe şi cornute Cu lână miţoasă Ca firul mătasă.

Şi trecea drept om cu vază printre semenii săi din acel oraş. Întâmplarea a făcut ca Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Cristos, să se nască din Sfânta Fecioara Maria chiar în staulul de vite al acestui bătrân păstor, păgân de lege, şi iată cum:

În seara de 24 spre 25 decembrie, adunându-se în Vifleem mult norod călător şi, nemaifiind loc de dormit pe nicăierea, căci toate gazdele erau acuma înţesate de lume călătoare, sfânta Maria cu logodnicul ei Iosif au fost nevoiţi să poposească la marginea oraşului, la casele bătrânului Crăciun.

Simţind că-I vine să nască, femeia lui Crăciun, baba Iova, o goni pe Maica Domnului din casă, spunându-i că bătrânul ei, Crăciun, e om rău la inimă, că nu suferă în casa lui oameni străini şi, cînd va veni cu oile de la păşune, are să fie foc şi pară, chin şi vai de dânşii.

Ce să facă Sfânta Fecioară? Ceasul naşterii Mântuitorului lumii se apropia. În culmea durerilor, ea se furişă într-o iesle de boi din staulul păstorului. Seara târziu, pe la o vreme din noapte, Crăciun, doinind din fluier, îşi înfrumă alene turma sătulă doldora, spre locuinţa sa.

Ajuns acasă, dădu poruncă numaidecât babei Iova să-I pregătească bucate multe pentru a doua zi, căci era zi de sărbătoare, Ziua cărnurilor. În acea zi va chema la masă să se ospăteze cu el, după obiceiul păgân, multă lume. Îi mai porunci nevestei sale să-i dea să mănânce, că era mort de foame, de parcă n-ar fi mâncat de un an şi să-I fiarbă niţică apă la foc, să se spele pe cap, că a doua zi era sărbătoare mare.

Baba Iova îi făcu pe plac, căci vai de cojocul ei ar fi fost, să nu fi ascultat vreodată de Moş Crăciun.

Trecuse de miezul nopţii. Era pe la al doilea cântat de cocoşi, când Moş Crăciun, pomenindu-se din somn, sculă pe baba Iova sa-i pună la foc bucatele să fiarbă pentru a doua zi.

Ţâşti din somn biata babă Iova. Alergă în ogradă să adune uscături pentru aţâţat focul. Nici n-apucă să-l aprindă şi o lumină din coşarul boilor, o lumină de părea că toată ograda era în flăcări, o făcu să alerge, să ţipe, să se vaite; strigă ea pe Moş Crăciun, că staulul lor e prăpădul focului!

Moş Crăciun păstorul dormea de-a sforăitele şi nici habar n-avea de cele ce se petreceau în ograda sa.

Baba Iova alergă în staulul boilor şi, în loc de foc, ce să vadă? Văzu pe Maria lui Iosif, pe Sfânta Fecioară, că născuse în ieslea boilor pe Mântuitorul, pe Ziditorul lumii, pe Domnul nostru Iisus Cristos. În iesle se născuse Împăratul luminilor şi în palat dumnezeiesc se schimbase staulul lui Moş Crăciun.

La această privelişte dumnezeiască, baba Iova căzu încremenită la pământ şi strigă:
- Maică preasfântă, Fecioară slăvită, miluieşte-mă!

Maica Domnului, cu vorbe blajine, o rugă să se apropie de sfântul prunc şi după obiceiul moaşelor de ţară, să taie buricul dumnezeiescului fiu.
Era de altfel şi moaşă băbuca Iova şi, ca toate babele moaşe de la ţară, purta o custurice, un fel de briceag ruginit, la brâu.


Ajunsă în ieslea pruncului, într-un suflet îi reteză buricul şi, veselă de această întâmplare, alergă în casă, bătând din palme de bucurie şi spunând unchiaşului ei Crăciun că ea este moaşa Mântuitorului lumii.

Ce bucurie,
Ce veselie
Pe noi, Crăciune,
C-a venit în lume;
La noi s-a născut
Domnul cel de sus,
Domnul cerului
Şi-al pământului.
Christos, Domnul cel slăvit,
Cum de mult s-a prorocit!

Moş Crăciun nu numai că nu crezu, dar în furia lui a trântit-o pe baba Iova la pământ, a luat o bardă şi i-a tăiat mâinile ei pângărite chiar pe pragul casei.

Cu mâinile tăiate sărmana babă alergă ţipând la ieslea dumnezeiescului prunc şi s-a rugat s-o mântuiască.
- Apropie-ţi, moaşă Iovo, braţele tale de scutecele preasfinţite ale pruncului! – zisu-i-a atunci Maica Domnului.

Nici n-apucă s-atingă bine legăturile leagănului şi ce să vezi? Minune, de trei ori minune! Babei Iova mâinile sângerânde i se lipiră la loc şi din palmele ei ieşeau raze mai strălucitoare ca soarele.

Ea a îngenuncheat cu cuvioşie înaintea fiului Mariei şi i s-a închinat, sărutându-i mânuţele cu lacrimi de bucurie.

Iute ca fulgerul, baba Iova alergă în casă la Crăciun şi i-a spus, plesnind din palme, de minunea întâmplată:

- Iată, Crăciune, că în locul păcătoaselor mele mâini, pe care tu mi le-ai tăiat, fiul Mariei, Împăratul Cerurilor, mi-a dat altele şi mult mai frumoase, mai albe ca zăpada, şi mai luminoase decât soarele.

Bătrânul Crăciun, înspăimântat de îngrozitoarea faptă ce săvârşise, căzu cu faţa la pământ, plângând amarnic, ca un copil.

Într-un târziu el s-a redeşteptat ca dintr-un somn adânc. Se sculă şi cu paşi repezi, mânat ca de o mână sfântă, s-a apropiat de ieslea Mântuitorului.
Nu mai era acel Crăciun de odinioară, cu căutătura fioroasă, cu faţa posomorâtă, cu inima împietrită, ci un unchiaş bătrân, cu barba albă ca zăpada, cu fruntea senină, blând la suflet ca un mieluşel şi plin de bunătate.

Smerit el căzu în genunchi la picioarele lui Christos şi cu ochii scăldaţi în lacrimi îi ceru iertare. Glasuri de îngeri, strigăte de bucurie şi de veselie din ceruri se auzeau.

Slavă într-u cei de sus
Domnul Iisus
Lui Christos lui Dumnezeu,
Din oraşul Vifleem.
Pe pământ pace Lui Christos
Bucurie, veselie
La oameni bună-voire!