Copiii văduvului și iepurele, vulpea, lupul și ursul

Copiii văduvului și iepurele, vulpea, lupul și ursul

A fost odată un om. El avea o fată și un băiat. Și rămâind văduv de muma copiilor, îl îndemnă ariciul să se însoare a doua oară. Neveste-sei îi sta acești copilași ca sarea în ochi. Nu era dimineață, nu era seară, nu era clipă lăsată de la Dumnezeu să nu-i amărască. Când îi ciomăgea, când îi cicălea și când îi da tutulor răilor gonindu-i.

Copiii, biet, ca copiii, nu știau ce să facă, ce să dreagă, ca să umble după placul ei, dară în deșert. Nu mai aveau zi albă, căci ea se ținea mereu de câra lor. Într-o zi, ea zise bărbatului ei:

– Mă bărbate, de nu ți-ei lua copiii să-i duci undeva în pustietate, ca să-i prăpădești, eu pâine cu sare de pe un taler cu tine nu mai mănânc.

– Da bine, fa nevastă, cum să prăpădesc eu așa bunătate de copilași? Și unde să-i duc?

– Nu știu eu d-alde astea. Să faci ce zic eu, ori mai multe nu.

Ce era să facă bietul om? Să nu o asculte, îi era că i se risipește casa și își pierde rostul. Să o asculte, îi era milă de copii. După ce-l mai ciocmăni muierea o toană, puse în gând să-i facă voia, căci limbuția nevestei îl scoase afară din țâțâni.

Se sculă, deci, de dimineață, își luă copiii și plecară împreună cu vorba că merge la lemne. Fata, ca una ce era și mai mare decât băiatul, luă în șorț vro doi pumni de mălai și presără pe drum, până în pădure, Aci daca ajunseră, tatăl lor le făcu focul, apoi le zise:

– Iată, copii, v-am făcut focul; stați aici și vă încălziți, că eu mă duc ia, cât colea, să tai nițele lemne, și când mă voi întoarce am să vă aduc mere.

– Bine, tătuță, răspunseră copiii, numai să nu zăbovești mult, căci ne este frică singuri.

– Fiți pe pace din partea asta.

Zise și plecă. El se opri la o depărtare cât arunci cu o zburătură de țandără, și se sui într-un copaci și legă un căpătâi de scândură de vârful copaciului. De câte ori bătea vântul scândura se lovea, iar copiii ziceau:

– Auzi, tata taie lemne.

El însă se întoarse la nevastă, și îi spuse ceea ce făcuse. Iara dacă se făcu seară, puseră masa și mâncară. Mai rămâindu-le niște fărămituri, îi zise nevasta:

– Unde or fi copiii tăi, bărbate? Ar putea să mănânce și ei ceea ce ne-a rămas.

– Iată-ne aci și noi, iată-ne aci.

Și ieșiră de după coșul bordeiului și mâncară.

După ce se sculă tatăl copiilor, vitrega întrebă pe copii cum a nemerit de s-au întors. Iară fata îi povesti tot ce făcuse, și cum se ascunseseră după coș, daca ajunseră acasă, de frică să nu-i bată.

Pasămite ei se luase după dâra de mălai ce o presărase fata, când merseră în pădure.

Mai trecu, ce mai trecu, și strigoaica de vitregă iară se ținu de câra bărbatului său ca să-și prăpădească copiii.

Și neavând ce-și face capului, tatăl își luă copiii și plecă cu dânșii iarăși în pădure.

Fata voi să ia și de astă dată mălai, dară nu mai găsi; se duse la vatră să ia cenușă, dară vitrega o lovi cu vătraiul peste mână.

Ajungând în pădure, tatăl lor le făcu focul, și îi lăsă acolo ca să se ducă să taie lemne. Și s-a cam mai dus, și dus a fost, căci pe la dânșii nu se mai întoarse.

Așteptară ce așteptară, și daca văzură copiii că tatăl lor nu se mai întoarce, o luară și ei înspre partea încotro se duse el, ca să-l caute. Și negăsindu-l orbăcăiră și ei prin pădure până în seară. Băiatul, mai mic fiind, începu să scâncească de osteneală și de foame. Fata se văicărea și ea că nu știa ce să-i dea de mâncare și unde să se aciuieze.

Umblau ce umblau, și iarăși se întorceau la focul unde îi lăsase tatăl lor. Băiatul scâncea mereu, că era rupt de osteneală. Amurgul dase peste dânșii nemâncați și neodihniți.

Atunci fata, ca să împace pe copil, să-l facă a adormi cu gândul la mâncare și să nu mai plângă, băgă în spuza focului o baligă de vacă ce găsi pe-acolo, prin pădure, și zise fratelui său celui mai mic:

– Taci cu dada, băiețelul dadei, că uite am pus turta în foc să se coacă. Până atunci pune capul ici în poala dadei și trage un somnuleț bun.

Băiatul crezu pe soru-sa și tăcu. Într-acestea iată că se pomenese cu un unchiaș.

– Bună vremea, nepoților, le zise.

– Mulțumim dumitale, moșicule, îi răspunde fata.

– Dară ce aveți acolo în foc?

– Ce să avem, tată moșule, iaca am pus o baligă de vacă ca să împac copilul ăsta, care este rupt de osteneală și pocâltit de foame.

Și după ce mai șezu nițel, zise moșul să o scoată din spuză că s-o fi copt. Fata se supuse; dară cam cu îndoială. Când ce să vedeți d-voastră? scoase o pâine albă ca fața lui Dumnezeu.

Pasămite moșul acela era chiar Dumnezeu, fără însă să știe fata ceva despre asta.

Văzând fata o astfel de minune se spăimântă. Vezi că știa ce pusese ea acolo, și acum iaca ce scoase.

Se puseră cu toții și mâncară. Mâncau mereu și pâinea nu se mai sfârșea.

Apoi moșul luă o viță de păr din capul fetei, făcu lațuri și un arculeț și, dându-le băiatului, le zise:

– Acum aveți pâine. Cu astea prindeți păsărele ca să aveți ce mânca.

– Mulțumim, tată moșule, mulțumim, răspunseră amândoi deodată.

Apoi moșul învăță pe băiat cum să se întrebuințeze cu lațurile și cu arcul, îi lăsă acolo și el se făcu nevăzut.

De aci înainte băiatul umbla prin pădure și prindea păsări; iară soru-sa le gătea și aveau de mâncare.

Ei se făcuseră mari și li se urâse a mai mâna prin scorburi și prin hățișuri. Ar fi voit să aibă și ei un locșor să puie capul pe căpătâi.

Umblând băiatul în vânat, într-una din zile întâlni un iepure. El întinse arcul să-l săgeteze. Dară iepurele îi zise:

– Nu mă săgeta, voinicule, că ți-oi da un pui de al meu carele îți va fi de mare folos.

Băiatul ascultă pe iepure și îi luă puiul. Merse mai înainte și se întâlni cu vulpea. Ea îi zise ca și iepurele, și îi luă un pui. Mai merse ce merse, și întâlnindu-se cu lupul, îi luă și lui un pui, căci îl ascultase și nu-l săgetase. Asemenea făcu daca se întâlni cu ursul.

Acum băiatul avea patru fiare, pe care le numea cățelușii lui. Se întoarse, deci, la soru-sa, cu cățelușii după dânsul și îngrijea de ei ca de un lucru mare.

Odată, ce-i veni fetii în gând, zise fratelui său:

– Urcă-te, leică, într-un copaci mare și de uită în toate părțile, doară de vei vedea ceva așa care să semene a sat.

Căci li se acrise tot umblând încoace și încolo prin pădure ca niște haidamaci, urgisiți de Dumnezeu.

Și se sui băiatul și-l întrebă soru-sa:

– Vezi, ceva, leică?

– Nu văz nimic, decât, uite, în partea asta încoa drept înainte, mi se alicește albind ceva; dară nu știu ce este că nu mi s-alege, fiind prea departe.

– Uite-te bine, îi mai zise fata și să ții minte încotro este, și dă-te jos să mergem drept acolo.

După ce merseră o zi, iară se sui într-un pom nalt, se uită într-acolo și văzu bine că sunt case. Și dacă îl întrebă fata, el spuse ceea ce văzu.

Și plecară și merse voinicește până ce ajunseră drept acolo. Când colo, ce să vază? niște palaturi ca de domn: era sălășluința unui zmeu; intrară, dară nu văzură pe nimeni. Atunci se pune fata și scutură, și deretică, și așeză toate lucrușoarele pe la locurile lor; apoi găti bucate și se puse la masă și mâncă cu frate-său. Apoi se ascunseră într-o cămară.

Seara, iacă-te că vine și zmeul. Văzu el că nu este toate tabără cum lăsase, și începu a zice:

– Cine mi-a făcut ăst bine să-i fac și eu lui.

Ei ieșiră de unde erau ascunși, și fata îi răspunse:

– Eu am scuturat și am dereticat.

Și așa bine ce-i păru zmeului, cât nu se poate spune.

Puseră masa, mâncară cu toții și se culcară. A doua zi băiatul își luă cățeii și plecă la vânat, că așa era treaba lui. Asemenea făcu și zmeul. Seara când se întoarseră, găsiră mâncărică și fierturică gata. Se puseră de îmbucară și se veseliră.

Azi așa, mâine așa, trecea zilele ca păcatele de iute.

De câtăva vreme zmeul se întorcea de la vânătoare înaintea băiatului. Se dedulcise, vezi, la vorbă cu fata. Și din vorbă în vorbă, începu a mi-ți simți zmeul că îi cam tâcâie inima când se dă pe lângă fată, ori când aceasta îi zâmbește și îi spune ceva gogleze. El pricepu, hoțomanul, de ce nu-l mai trage inima să meargă la vânat, și căta fel de fel de pricini ca să rămâie acasă.

Și tot astfel până ce se îndrăgosti cu fata cum se cade. Băiatul își căta de treaba lui și nu băga de seamă că zmeul începuse a umbla cu șotia. El știa o dreptate, și încolo pace bună. Zmeului și fetei începu a li se părea că băiatul le tot sta în cale. Ce făceau, ce dregeau, li se părea că tot de el se împiedică. Dară el, săracul, nici nu vedea, nici nu auzea. El nu lua aminte la șoaptele lor, nu se uita la tertipurile și la renghiurile ce-i tot juca: ba că a venit prea târziu și, ca să nu treacă bucatele din fiert, ei mâncaseră mai nainte, și lui îi da, te miră ce; ba că a venit prea devreme și să mai aștepte până să se puie masa; ba că una, ba că alta, când se supăra soru-sa pe cățeii lui, când zmeul îi căta chiorâș, și multe d-alde astea, și de toate.

Într-o zi zmeul se vorbi cu sora băiatului ca să-l omoare, și să se scape de el. Zmeul voia să se ducă în pădure după dânsul și să-l mănânce.

– Nu te duce, vai de mine, îi zise ea, că te face mici fărâme câinii lui.

– Apoi cum să facem dară?

– Lasă că pui eu la cale, și pe urmă îți spui eu ce să faci.

Și astfel fiind șiritenia, sora băiatului începu să se milogească pe lângă frate-său, că îi este urât singură acasă. Pentru aceasta îl rugă ca să-i lase cățeii să-i ție de urât. Deocamdată frate-său nu voi, căci se învățase cu ei. Dară după mai multe rugăciuni, i se făcu milă de soru-sa, și-i lăsă cățeii ca să-i ție de urât.

Plecând el la vânat fără cățeii lui, soru-sa îi luă, îi băgă într-o văgăună de munte, și puse împreună cu zmeul un bolovan mare la gura văgăunei. Apoi zmeul se luă după dânsul în pădure.

Văzând el pe zmeu de departe că vine necăjit și trăcănit după dânsul, se sui într-un copaci. Cum ajunse, zmeul îi zise:

– Dă-te jos, vrăjmașule, că am să te mănânc.

– De mâncat, mă vei mânca; dară până una alta, dă-mi răgaz să cânt un cântecel de când eram tinerel, răspunse băiatul.

– Ei, aide, hatârul ți-e mare. Dară cântă mai curând, că n-am vreme de pierdut.

El cântă:

Uu! N-aude,
N-a vede,
Na greul pământului,
Și ușorul vântului,
Cățelușii mei,
Că vă piere stăpânul.
– Ei acum dă-te jos să te mănânc, zise zmeul.

– Mai stai nițel, răspunse băiatul, să mai cânt un cântecel, și na opinca asta de o roade până atunci.

El cântă același cântec. Și ca să mai cânte un cântec, îi dete încă o opincă.

Văzând că nu se simte nimic, el îi dete și căciula să o roază până ce va cânta și a patra oară.

Ce să vezi d-ta? Când a strigat întâi, a auzit iepurele, și zise:

– Auziți, fraților, se prăpădește stăpânul nostru.

– Taci, urechi de cârpă, îi zise vulpea și-i trase o palmă, tu să gândești stăpânului nostru așa?

Când a strigat a doua oară, a auzit vulpea. Zicând ea ce zise și iepurele, lupul i-a tras o palmă și i-a răspuns întocmai cum făcuse vulpea iepurelui.

Când a strigat a treia oară, a auzit lupul. Și zicând și el ceea ce zisese vulpea, ursul îi trase o palmă și lui și îl înfruntă de ce să gândească stăpânului așa rău.

Dară când a strigat a patra oară, auzi și ursul. Iepurele începu să se fâțâiască că pe nedrept a fost înfruntat.

– Lasă că ne-om judeca pe urmă, zise ursul, acum să vă vedem la lucru. Puneți mâna toți cu totul să dăm bolovanul la o parte și să mergem într-un suflet să ne scăpăm stăpânul de la pieire.

Puse iepurele umărul, dară nu se cunoscu nimic. Puse și vulpea, și pare că începu să se cunoască oarecum că se mișca bolovanul. Puse și lupul umărul și cletină; iară când puse, măre, ursul, umărul lui, se dete bolovanul d-a rostogolul, și ursul peste el. Și ieșiră cu toții afară. Apoi se sfătuiră a merge ca vântul; iară nu ca gândul căci se prăpădesc.

Băiatul dacă văzu că nu vin cățelușii lui, tocmai începuse a se da jos, căci zmeul îl întețise cu îmbiala. Când, unde îmi venea, măre, cățelușii, și îmi venea ca vârtejul dus de furtună, și într-o clipă ajunseră drept acolo. Băiatului îi veni inima la loc, căci o cam sfeclise.

Iară zmeul, daca îi văzu și el se făcu un buștean pârlit.

Cum ajunseră cățelușii, îi ziseră:

– Ce poruncești, stăpâne?

– Vedeți voi bușteanul ăla pârlit?

– Îl vedem.

– Să mi-l faceți harta, parta; să mi-l scuturați, să mi-l sfâșiați, tot trupul să-i mâncați, doar inima și ficații să-i lăsați, că-mi trebuie mie.

Unde mi se puse, cinstiți boieri, ăi cățeluși pe bușteanul cel pârlit și unde mi ți-l hărtăniră de nu se alese nici praful de dânsul. Într-o clipeală de ochi nu mai rămase de dânsul decât inima și ficații.

Și dându-se jos din copaci, băiatul făcu o frigare, puse inima și ficații zmeului într-însa, și o luă d-a spinare. Apoi se întoarse acasă cu cățeluși cu tot.

Daca ajunse acasă, dete frigarea soru-sei să o puie la foc ca să se frigă cărnurile. După ce începu a se părpăli, băiatul luă frigarea din mâna soru-sei, crestă friptura pe de toate părțile și îi dete sare multă. Și puind-o iarăși la foc o lăsă să se frigă până ce era cu mustul într-însa. Apoi luând frigarea în mână, zise soru-sei:

– Uită-te, soro, la mine, căci de când te cunosc, eu nu ți-am văzut ochișorii.

Ea se uită la dânsul. Iară el îi dete cu frigarea peste ochi, de o orbi. Și îi zise:

– Soru-mea! să plângi până vei umplea cu lacrămile tale nouă buți, la cea d-a noua voi veni și eu să-ți ajut, și numai atunci să-ți vie ochii la loc.

O lăsă acolo să-și ispășească păcatele; iară el plecă cu cățelușii săi, cântând din caval. Și se duse, și se duse, până ce ieși din codrul acela năprasnicul. Mai merse ce mai merse și dete de un sat. Și însetoșînd, se duse la o casă și ceru nițică apă. Baba, stăpâna casei, îi zise:

– N-am, dragul mamei, apă; căci la noi se află numai o fântână. În ea este sălașul unui balaur mare; și el lasă să ia apă numai pe cei cei îi dăruiesc câte un cap de om.

– Ad-o vadra, răspunse el, să mă duc eu să aduc apă.

El luă vadra și se duse la fântână. Luă apă și bău, și aduse babei vadra plină. Cum o văzu baba o bău toată, căci era friptă de sete. Ea îl rugă să-i mai aducă una, și daca îi aduse, o bău și pe aceea.

– Dumnezeu să priimească, și să te norocească, dragul mamei flăcăiaș! îi mai zise baba. Și uitasem gustul apei de când n-am mai băut. Nu mai rămăsese suflet în mine. P-aci, p-aci, era să mă sfârșesc de sete. Mai adu-mi una, și să o găsești pe lumea cealaltă.

Flăcăul se duse să mai aducă o vadră. Când ce să vază? La gura fântânei o fată frumoasă de s-o sorbi într-o bărdacă și gingaș îmbrăcată, plângea cu lacrămile cât pumnul.

– De ce plângi și te tânguiești, fată mare, o întrebă el?

– Cum n-ași plânge și cum nu m-ași tângui, când îmi aștept moartea din clipă în clipă?

– Da de ce să mori, surată?

– Apoi d-ta nu știi că aici în fântână este un balaur mare de șarpe care bântuie omenirea?

– Am auzit de așa ceva; dară nici nu știu, nici n-am văzut; căci eu sunt de pe alte moșii, și numai acum am ajuns aici. Dară tu de ce să stai aici să te mănânce balaurul? Au doară n-ai părinți?

– Ba am și părinți și tot. Însă la noi este obiceiul ca fiecare să dea câte un cap de om acestui nesățios balaur, ca să-i lase să ia apă de la fântână, căci numai astă fântână este în coprinsul acesta; și acum este rândul nostru să dăm om pentru mâncare acestei jivine. Și tata numai pe mine mă are; el m-a adus ca să-și facă rândul și tata este împăratul locului acestuia.

Lui i se făcu milă de dânsa și îi zise:

– Nu te teme, fetico, de nimeni, căci sunt și eu pe aici. Ești cu mine.

– Câți voinici ca d-alde tine, și încă și mai chipeși, și mai țanțoși decât tine, mai răpuse astă fiară blestemată.

– Să mă bizui și eu; și de m-o răpune și pe mine, atâta jaf în ciuperci, căci n-are cine să plângă după mine, adară doară de cățelușii mei, daca mă vor lăsa și ei să mă prăpădesc.

– Du-te, voinicule, de-ți scapă măcar viața ta, căci stând aici, amândoi, pierim.

– Ce semne are balaurul când iese afară?

– Începe a urla fântâna.

– Bine. Ia caută-mi tu mai bine nițel în cap și, când vei auzi urletul să mă scoli, de voi fi adormit; dară nu care cumva să umbli în tolba mea cu săgețile.

Și puse capul în poala fetei, și îndată adormi, ca și când l-ar fi lovit cineva cu muchea securei în cap.

Fata nu se putu ține și umblă la uneltele lui și-i perdu o săgețică de care punea el în arculețul lui. Și auzind fântâna că începe a urla, ea se temu de a-l scula, ca să n-o dojenească că i-a călcat vorba. Și unde începu a plânge cu foc și cu pârjol, de ți se rupea inima de mila ei. Și picând o lacrimă de ale ei pe obrazul lui, el o dată sări drept în sus, zicând:

– Ce fu oare aceea ce pică pe obrazul meu că m-a fript în ficați?

– Lacrămile mele, îi răspunse fata. A început să urle puțul.

Atunci flăcăul își luă arculețul în mână. Și ducându-se la gura fântânei, odată răcni:

– Ieși mai curând afară, fiară spurcată!

– Ce ai cu mine, voinicule, răspunse șarpele, că te lăsai să iei apă cât voiși.

– Ieși, dihanie urâtă, cu mine să te lupți.

– Eu n-am nimic cu tine, du-te într-ale tale și dă-mi pace să-mi făptuiesc treburile mele, după învoiala ce am eu cu oamenii locului acestuia, și după cum m-a lăsat pe mine Dumnezeu.

Atunci băiatul nici una, nici două, întinse arcul și zburând săgeata, luă o limbă balaurului; căci avea nouă limbi acea jiganie. Și ieșind șarpele se luă la luptă cu dânsul. Îi juca limbile în gură ca fulgerul și le arunca asupra băiatului, de să-l prăpădească. Iară el mai trase o săgeată, și-i mai luă o limbă, și încă una, și iară una, până ce îi săgetă opt limbi. Când să puie și a noua săgeată, ia-o de unde nu e. Se repezi iute și luă fetii din cap un ac, îl puse la arc, și cu el luă și limba a noua a balaurului. Și curse din fiară niște sânge negru și mohorât și cu o duhoare de-ți era scârbă. Se mai zvârcoli ce se mai zvârcoli dihania, și rămase bumbenă.

Și cerând batista de la fată, legă limbile într-însa și plecă cântând din caval, cu cățeii după dânsul.

Îl strigă fata, îl chemă, și daca văzu că nu se întoarce, se uită cu jind după dânsul. Apoi se puse de iznoavă pe plâns.

Văzând tatăl fetei că se întârzie timpul, și crezând că balaurul îi va fi mâncat fata, trimise un țigan cu vadra să aducă apă. Țiganul fiind la bucătărie, avea un cuțit mare la brâu.

Daca ajunse la fântână, se sperie, bahnița, văzând fata vie nevătămată, iară pe balaur mort într-un băltac de sânge cât pe colo de mare. Apoi viindu-și nițel în fire, și încredințându-se că șarpele e mort, ce-i da lui dracul în gând, că-și scoase cuțitul din teacă și începu a mi-ți cresta pe șarpe și cruciș și curmeziș, până ce îl făcu ciopăți, ciopăți, și se umplu de sânge de sus până jos. Așa plin, ca un parlagiu de la zahana, se întoarse fuga la împăratul și spuse că a făcut o izbândă mare, că omorâse, adică, pe șarpele ce-i bântui împărăția și-i scăpase și fata de la moarte.

Împăratului nu prea îi venea să crează spusele țiganului, dară după ce-i aduse fata și o văzu, crezu.

Fata spuse că altul l-a omorât, dară țiganul striga în gura mare că el a făcut acea vitejie și cerea să-i dea fata de soție, căci așa zisese împăratul, că cine i-o scăpa fata de la moarte, a lui soție să fie.

Fata nu vrea nici în ruptul capului să ia pe țigan de bărbat. Atunci se uită prin butia roții înspre partea în care plecase voinicul cu cățelușii lui și-l văzu, și-l arătă și tatălui său.

Împăratul trimise numaidecât după dânsul olăcari, îl ajunse și-l rugară să se întoarcă că voiește împăratul să-l vază și să-i vorbească.

El se mai împotrivi nițel. Dar, dacă văzu că-l întețesc cu rugăciunile, se înduplecă și se întoarse.

Cum îl văzu împăratul, îi zise:

– Flăcăule, tu mi-ai scăpat fata de la moarte?

– Eu, împărate.

– Minte, împărate, zise și țiganul.

– Putere-ai tu, voinicule, să ne dovedești, că tu ești acela ce a ucis fiara spurcată?

– Limbile chiar ale dihanii ar putea să mărturisească, răspunse el.

Atunci scoase batista și-i arătă limbile.

– Aceasta este batista mea, tată, îi zise și fata. Eu i-am dat-o de a pus limbile într-însa.

Țiganul o sfeclise. El rămase ca trăsnit din cer, când văzu limbile.

Împăratul trimise de aduse căpățâna balaurului. Și căutând văzură toți cei de față că ea n-avea limbi.

Împăratul hotărî ca pe fată să o ia de soție voinicul carele a ucis balaurul, iară pe țigan porunci de-l legă de coadele a doi cai neînvățați, și dându-le drumul l-a rupt în două.

Apoi făcu o nuntă d-alea înfricoșatele. Așa nuntă ș-așa veselie mai rar.

Iară el daca se văzu în bine, își aduse aminte și de păcătoasa de soru-sa. Nu trecu mult de la cununie, și se duse cu cățeii după dânsul să o caute și să o mântuiască și pe dânsa. O găsi deci plângându-și păcatele. Umpluse opt buți de lacrimi. El îi ajută la butia a noua și o umplu și pe aceasta. Apoi spălându-se ea pe obraz și pe ochi cu amestecătura aceasta de lacrimi, îi veni văzul.

Ea însă tot cu gândul dracului. Cum se făcu cu lumini îi zise:

– Frate, este mult timp de când nu ți-am mai căutat în cap. Pune capul ici în poala dadei, și mai trage un somnișor, ca să ne mai aducem aminte din copilărie.

– Că bine zici, soro. Ia să mai uităm necazurile.

Și puse capul și adormi. Soru-sa atunci îi înfipse un os din oasele zmeului după urechi, și îndată muri fratele său. Apoi luându-i trupul, îl băgă într-un butoi, îl înfundă bine și îl dete pe gârlă.

Cățeii cum simțiră că li s-a răpus stăpânul, se puseră pe un chiloman de-ți venea să-ți iei lumea în cap. Iară lupul începu a alerga cu nasul în vânt în toate părțile până îi dete de urmă. Și se luară cu toții după dânsul pe marginea gârlei până îl dete apa mai (la) mal. Ursul se aținea mereu, până îi veni bine, se repezi în apă, luă butoiul în brațe, ieși cu dânsul la uscat și trântindu-l o dată, se sparse. Scoaseră trupul stăpânului lor din butoi și începură să-l plângă.

Stând ei acolo și plângând, iată că vine o coțofană și tot jucând și fâțâind din coadă, zicea:

– Cața, cața! să prindeți o coțofană faură, dară nu pe mine, ci alta ca mine; să-i rupeți gâtu în două, și să picați trei picături de sânge peste mortăciunea ce o plângeți, și va învia.

Dară vulpea cea șireată și răspunse:

– Ce zici, tu, ce zici? ia dă-te mai încoace și mai spune o dată, că n-auz bine.

Coțofana se dete mai aproape și tot juca. Și când era să mai zică încă o dată, haț! pune vulpea ghiara pe dânsa și o prinde.

Și rupându-i gâtul, pică trei picături de sânge peste stăpânul lor și învie.

– Of! Doamne! greu somn mai dormii, zise el.

– Puteai tu să dormi mult și bine, daca nu eram noi.

El spuse că nu știe ce are de îl doare după ureche.

Ursul se uită, și văzând osul zmeului, puse gura și supse rana până ce ieși osul, apoi începu a linge, și linse, și linse, până ce se închise și se vindecă. Se spălă pe ochi, și luându-și cavalul plecă cu cățelușii după dânsul și ajunse la soțioara lui care îl aștepta cu inima sărită.

Trimise slujitori împărătești de aduse pe soru-sa. Și adunând pe judecătorii cei mari, tot boieri din doisprezece, merse de se jelui, și ceru să facă judecată dreaptă între el și soru-sa. Boierii găsiră cu cale ca ea cu moarte să se omoare. Iară împăratul se coborî atunci din scaunul împărăției și puse pe ginere-său, fiindcă văzu și el acum că era viteaz, drept și milos ca un împărat bun.

Iară eu încălecai etc.