Galben ca făclia de galbena ceară Ce-aproape-i ardea, Pe-o scândură veche, aruncat afară, De somnul cel vecinic Groz-acum zăcea; Iar după el nime, nime nu plângea!
Poporu-mprejuru-i trist, cu-nfiorare, La el se uita. Unii făceau cruce; alții, de mirare, Cu mâna la gură capul clatină Și-ncet, lângă dansul, își șopteau așa
"El să fie Groza cel vestit în țară Și-n sânge-ncruntat! El să fie Groza, cel ce ca o fiară, Fără nici o grija de negrul păcat, A stins zile multe și lege-a călcat!"
Un moșneag atunce, cu o barbă lungă, La Groza mergând, Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă, Lângă mort îi puse, mâna-i sărutând, Mai făcu o cruce și zise plângând:
"Oameni buni! an iarna bordeiu-mi arsese, Și pe-un ger cumplit Nevasta-mi cu pruncii pe câmp rămăsese. N-aveam nici de hrană, nici țol de-nvelit, Și nici o putere!... eram prăpădit!
Nu așteptăm alta din mila cerească Decât a muri, Când creștinul asta, Domnu-l odihnească! Pe-un cal alb ca iarna în deal se ivi S-aproape de mine calul își opri.
"Nu plânge, îmi zise, n-ai grijă, române, Fă piept bărbătesc; Na, să-ți cumperi haine, și casă, și pâine..." Și de-atunci copiii-mi ce-l tot pomenesc, Oameni buni! de atunce în tihnă trăiesc."
Și, sărutând mortul, bătrânul moșneag Ofta și se duse cu-al său vechi toiag. Iar poporu-n zgomot striga, plin de jale: "Dumnezeu să ierte păcatele sale!"