Să nu mă simtă cei din jur,
Și omenește cumpănind,
Ard ca un bec sub abajur!
De-ar ști ei bunii că mai sus,
Durerea mea e-ndoliată,
o..., câte n-ar avea de spus,
Iubiții mei la vre-o serată!
Ei nu m-ar plânge părintește,
Cum peate-ar trebui să fie,
Ci co-ntristare, ce orbește,
M-ar prăfui..., din omenie!
Astfel îi las cum le e rostul,
Și-mi port durerea fără fală,
La ce să te mai pui cu prostul,
Când plin de bunătăți exală?