Minați de cine știe ce dulce manifest,
Ce le-a iscat speranțe în visuri fără leac,
Ca veșnica nădejde, a omului sărac.
Când au plecat băieții să moară mai la vest,
Mânați de vreo noblețe a unui mare gest,
Ce le-au umflat cu sârg, atâția diplomați,
Și mult mai mult cu dânșii, atâția renegați.