Bunica!

Bunica!

Când dulcea mea bunică, mi-a spus că în iubiri,
Mor visele urâte, și vorbele-s subțiri,
Iar basmele române sunt pilde în viață,
O purpură de vis î-mi flutură pe față,
Și-am râs atunci suav, cum râde o mireasă,
Când dusă spre iubiri, mai dusă se tot lasă.
Dar nu vedeam sărmanul, că-n vorba ei domol,
Un of printre suspine, îi da mereu ocol.
O lacrimă din ochi căzu mărgăritar,
Când ea o prinse-n palmă, s-o coase la șerpar.
Iar câte-a spus bunica, pe toate azi le știu,
Dar când îi văd portretul, eu tot copil mă țiu.
Adecerea-i aminte mă face să-nțeleg,
Iubirea ei curată, și basmul ei întreg.