Eram !

Eram !

Motto:

Când scriu, acum, acest poem,
Văd, clipa cea din urmă,
Poveste tristă, de boem,
Cum în noian, se curmă.

Eram..., rază de lumină,
Eram..., fluviu care taie,
Din izvoare, până-n zare,
Șesuri, ca să vie ploaie.
Strălucirea undei mele,
Scăpăra, în noapte, stele,
Și iubirea dragei mele.
O pădure, ondulată,
Străjuia arcada minții,
Câte doruri și speranțe,
N-au crescut sub ea părinții.
Dar, au curs zile, din zile,
Roind ghemul veșniciei.
Azi, căpăstrul amintirii,
Leagă conovățul zilnic,
Cu ce-am fost, odinioară !
Știu struni încă, lumina,
Deși cad în întuneric,
Ca un tren care dispare,
În tunel, șuierătoare !
Fumuriu, ies în hogeag-uri,
Și tai drum, tot unde-i vale,
Parcă ieri eram, pe dealuri.
Nu-ndrăznesc, să-ntreb mai tare:
„ Doamne, repetiția cu mine,
o mai ții, poate și mâine ?
Speri, mărite, în mai bine ?
Nu m-auzi ?
Înțeleg..., acum n-ai vreme ”.
Ce sunt astea ? Anateme ?
Ori, mă fulgeră..., poeme ?
Pozna asta, des se-ntâmplă.
Cam demult..., de-o viață-ntreagă,
Când e clipa, mai solemnă,
Umbra, care se curbează,
Îmi dezleagă nodul limbii,
Râd la soare, dragoste,
Râd la lună, albicește,
Stele, nu clipiți opace,
Sorb nectar, să dreg puterea,
Vai..., ea scârțâie sărmana,
Ca un car, pe drum de țară,
Când mai târâie găteje !
Las nepoților, povețe:
Nu cerșiți la oameni mila,
Nici chiar, Domnului, de sus,
Findcă au de ea, nevoie.
Decât temple părăsite,
Bolți, bătute-n lilieci,
Fiți mai bine, praf de lună,
Fulgi în vânt, valuri, furtună !

................................

„ Uite ce-am găsit, copii,
Unchiul meu se grozăvește !
Cică să fim..., praf de lună,
Și el doarme dus sub munte,
Hai să-i punem, scai, în frunte ”.

Hi ! Hi ! Hi ! Ha ! Ha ! Ha !
Ho ! Ho ! Ho ! Hi ! Hi ! Hi !