În tăcere, visul

În tăcere, visul

în gara asta a speranţei,
îţi dau trup uneori cu dragoste,
trecând degetele peste suflet;
nu respir, nu clipesc,
să nu doară, să nu tacă
privirea de dor
apoi sunt ierni şi trenuri nu mai vin
nici poştaşul nu mai ajunge
ţiuie câmpurile departe şi pietrele
s-au dus la marginea lor
acolo începe pământul
la gura mormântului străbunilor
şi trec precum în balade
fantoma plugului, fantoma grâului
fantoma sângelui
fantoma lui Ion şi a Mariei
pruncul lor, pruncul pământului
fantoma cocorilor
fantoma boilor sub jug
fantoma apei lipăind în ulcior
fantoma gurii însetate
fantoma cerului şi ţărânii
eroii fără vârstă
părinţi şi copii trec
şi noi trecem în urma lor
în această coloană a închipuiţilor
cu suflete de oameni de zăpadă…
în adâncul luminii
bate inima infinitului