Luna!

Luna!

Seara trage din păduri, somn pe zarva firii,
Pe un dor, în prag de vis, stau în drum iubirii.
În poeme umbre prind, raze mici plăpânde,
Pe când cerul arămiu, curge-n ape blânde.
Soarele străvechi altar, strajă de credință,
Lunecă mereu în jos, ca un om ce-i criță!
Vechi palate de cleștar, tremurând icoane,
Mor, în roșu sângeriu, cum mor lighioane.
Astfel cade peste zi, noaptea care-i sumbră,
Iar din toate câte-au fost, goluri vin în umbră.
Dar, încet, din adâncimi, din rotiri profunde,
Lumi de stele-n roi clipesc, din sclipiri rotunde.
Numai Luna, ne-ndrăznind, poate de rușine,
N-ar apare ea acum, ci ar lăsa pe mâine.
Dar, veni vorbă din jos, că suie o solie,
Care încă n-a bătut, căi prin galaxie.
Deci, nu-i chip a mai lipsi, la vreo sindrofie,
Cum nici mâine de-ar lua, vreo fotografie.
Noaptea, solii au stârnit, prafuri de milenii,
Care-adânc au bucurat, jos toți pământenii.
Unii însă, sar fudui, și cam a dojană:
„Cum ne-ai stat atât amar, tu credință, vamă?”
„Ce vă pasă, cum am fost, când v-am dat iubire?
Nopți de basm, cu dulci cântări, vis de fericire?”
Chipul meu, e tot bălai, căcu sunt doar o astră,
Ce n-aș da, să am un Mai, și o Floare Albastră!