O sete oarbă care nu s-ogoaie,
Unde-i pământul mai arid,
Eu sun viorile a ploaie.
Deochii ispitirii văd,
Păduri de brazi doinind izvoare,
Iar dunele pe care șed,
O mare vălurind grânare.
Eu port arcușul mai pregnant,
Pe dorul minții plin de strune,
Pustiul trece dezolant,
Pădurii sfinte, neminune!