Ne simțim în artă bine,
Să cântăm ca o vioară,
Proslăvind eterne sine!
Masa celor mari maeștri,
Sub povara adulării,
Stă ca umbra de pilaștri,
În ajunul demolării!
Cel mai talentat, ne zică,
Cum gândește în tăcere,
Cum din goluri se ridică,
Și revarsă-n noi plăcere!
Și mai zică din rubine,
Care-i cel mai rubiniu,
Cum vibrând cu el în sine,
A scris versul vișiniu!
Cel mai talentat se pare,
Stă-n genetica de mâine,
A tunat un oarecare,
Vorba-i cine-n veci rămâne.
Va rămâne cel ce iscă,
O lumină strecurată,
Prin gândirea-i care mișcă,
Lumea lui în vremi durată!
Și s-au pus pe chef băieții,
Toți cu muze-n mini jupe,
Ele-s mândre că poeții,
Le oferă țuică-n cupe!
Hei maestre dă-ne tomuri,
Că ni-i mintea cam tehuie,
De când scriem zeci de romuri,
Nu mai bem nici o statuie!