Spun cei ce vin, din depărtări,
Dar, eu te văd, de la fereastră,
Cu negru, poleită-n zări !
Și nu știu cum, îmi pare mie,
Tu, te-ntuneci, tot mereu,
Cum se-ngroapă o statuie,
În praful gros, de minereu !
Să ne gătim planeta, iară,
Iar, cu senine zări albastre,
Dacă voim, ca să nu-i moară,
Viața-n veșnice dezastre !