Cu mâna ta. Este un fel de-a te păstra
Înaintea ochilor, pe imensul cadru de zăpadă,
Ca un perete pe care schiază
Gândurile noastre de iarnă.
Din fuga trenului ai zărit
Prin nămeți un vânător.
A apărut întâi pușca întinsă - Tocmai ochea
Un fulg de zăpadă.
O bubuitura și toată iarna
S-a năruit din cer, îngropându-l în zăpadă.
Copacii parca plecaseră și ei
Să hăituiască Bărăganul
("Bărăgan" - loc unde viscolește,
Așa se traduce, din cumana.
Nu, nu-s cuman, coman,
Dar asa mi-a tradus prietenul turc, Iusuf.)
Iată-ne, așadar pierduți în desertul alb,
Pe care, de fapt, l-ai și provocat.
Ai dorit atâta să ningă, știai că fenomenul ține
De concentrarea ta... Și te-ai concentrat prea mult!
Acum, nu se mai oprește.
Roșeața din obraji colorează peisajul. Ai febra?
"Nu, dar vreau să colorez peisajul".
Folosește rujul, mai bine.
Tu ești de ținut într-un castel
Pe-o iarna ca aceasta, cu clopoței la fulgi.
Și eu să vin la tine
Într-o sanie trasă de cerbi,
Să mă urc în iatac, pe-un țurțur imens,
Să urc și să cobor, că e alunecos,
Și iar să dau să mă catar... și tu să-mi arunci
Niște pinteni.
Să cioplesc sloiul, urcându-mă
Să-i dau pinteni
Și să apar sus, c-o floare de gheață
În mâna. "Unde e geamul?
Să-ți plantez pe el această
Floare de gheață."
"O, ador florile de gheață", să zici,
"Unde-ai găsit-o?" Hai să ieșim puțin.
"Unde, iar afară? Iar în zăpadă? Iar în tren?
Iar vagon neîncălzit?"
Eu sunt un om de interior,
Pentru că sunt numai suflet
Și sufletul e de interior.
Sunt un om de budoar, de stat între perne,
Printre cărți, printre rujuri...
Tot ce emană căldură
Și intimitate. Pune-mă la o masă de restaurant
C-o sută de inși în jur,
Care se uită la tine
Și îngheț.
N-am ce să-ți spun, parcă nu ne mai cunoaștem.
Tu îmi citești începutul de enervare
Pe freamătul degetelor,
Pe mișcarea de la colțul ochilor
Și "Hai să mergem", zic.
"Unde?"
În castel. Știu eu unul, dar nu s-ajunge acolo
Decât c-o sanie trasă de cerbi.
Tot în tren suntem? Tot.