Am lăsat, necazuri, care mai străbat,
Dar, am strâns iubirii, toată alinarea,
Ogoită-n brațul tânăr de bărbat.
Știu, că vremea trece, roită-n lumină,
Nu mi-i dat, cât veacul, poate, să trăiesc,
Biata-mi amintire, n-o să mai revină,
Nici în visul celor, care-i îndrăgesc !
Sigur, amintirea, nu-i filozofie,
Nici o treaptă sobră, plus de infinit,
Din durerea lumii, las o poezie,
Visătoare, vieții cânt, dor nemărginit !