Ne-au rămas necazuri, care mai străbat,
Dar, am strâns iubirii, toată alinarea,
Ogoită-n brațe, care-n ritmuri bat !
Știm, că vremea trece, roită-n lumină,
Nu ni-i dat cât veacul, încă să trăim,
Amintirea noastră, poate n-o să vină,
Nici în visul celor, care-i îndrăgim !
Sigur, amintirea, nu-i filozofia,
Unei trepte sobre, plus de infinit,
Să lăsăm în lume, toată omenia,
Veacului în care, n-am îmbătrânit !