Deși bat drumuri noi gândirii clare,
Deșarta-mi Lună vrea Luceafăr,
Să iște dintr-un searbăd soare.
Cutremurat de ușurință,
Întreb stămoșii după vreme,
Dar toți sunt plini de chibzuință,
Și-n grai sfătos, și-n anateme.
Deci cred că nu-i decât orgoliu,
Teribil salt, fără prăjină,
Dorință care naște doliu,
Sperând din van iubiri să-i vină.