Deşertul de catifea

Deşertul de catifea

Paraşutist şi îndrăgostit

Depărtarea seamănă c-o floare : cu cât o ignori mai mult, cu atât îşi face mai puţin simţită prezenţa. Închid ochii şi mireasma ei devine nemuritoare.
Bună ziua, Primăvară! Ce noutăţi mai ai în raftul privirii ?
Cea mai frumoasă lună a anului împinge oraşul la iarbă verde. Din troleibuze se face tocană pentru roboţii care nu iubesc mirosul fatal al trandafirilor.

E o lună leneşă pe cer, ca o pisică ambulantă. Am pus mâna la ochi : noaptea se dezbracă iar, fără nicio sfială.

De jur-împrejur, curge îndoiala. Poate de-aceea simt nevoia să-ţi spun pe nume, să mă conving că nu am uitat să vorbesc.

Sănătos şi cu mintea pe undeva pe-acasă, mi-e dor de-o discuţie aprinsă de ochii tăi : numai ei ştiu concentraţia exactă de melancolie din acest amurg aflat în cădere liberă. Sunt fericit că Îngerul de zăpadă a găsit un loc în inima ta!

Uneori mă întreb şi eu ce mai fac şi mă trezesc privind disperat în jur, negăsindu-mă nicăieri! Oricum, a doua zi se va găsi cineva să mă aducă de la obiecte pierdute!… Aş vrea să mă laud cu noaptea aceasta splendidă, dar ştiu că numai tu poţi face luna să crape mugurii de dorinţă !

Noapte bună, Amintire, noapte bună!

“Proză de Costel Zăgan”