DEŞERTUL DE CATIFEA (5)

DEŞERTUL DE CATIFEA (5)

Prezentul ca aducere-aminte
Dio a ajuns profesor : scriu asta şi parcă-l văd pe protagonistul acestor rânduri cum aleargă să-şi prindă din urmă soarta ! Însă ea-i peste tot , pur şi simplu te-mpiedici unde vrei şi unde nu vrei de soartă.
Iat-o de pildă făcându-şi mendrele chiar în debutul mileniului III : într-o zi de primăvară adusă cu pluta chiar din miezul iernii.
Pare-mi-se destinul lucrează cu de-amănuntul, cu de-a măruntele, cu amărâtul de mine!
DIO CEL AMĂRÂT : sau CAVALERUL PERFECT AL AMĂRĂCIUNII!
Şi al cauzelor pierdute.
Oare mi-am sacrificat tinereţea pentru nişte tâmpiţi ?! Şi individa asta din faţa mea, că doamnă nu-i pot spune în niciun caz , de ce-o fi adunat toată mânia din lume în vorbele ei colţoase ? De fapt, sărăcuţa-i nevinovată : biet instrument inconştient al sistemului ! O piuliţă acolo şi-atât!
-DOMNULE PROFESOR!!!
Gura-i turuie ca o meliţă , strivind de-a valma totul : bucăţi mai mari sau mai mici din jurul meu , din programa şcolară , din caietele elevilor, din sudoarea mea împuţită de dascăl de ţară, din satul ăsta care mi-a liorpăit primii şi cei din urmă fiori de dragoste, din cerul ce-şi întinde neruşinat frumuseţea albastră deasupra satului, din îngerul meu de pază care-a fugit mâncând pământul urmărit de ţipetele cristaline ce ies din această gură a iadului.
Eşti un nimic, domnule, un nimeni, un excremente cu ochi ! Faci degeaba umbră pământului ! Ce spun eu, n-ai nici măcar o umbră acolo, cât o fi umbra de mică!
Umbli brambura agăţat de gâtul vieţii!
Şi mai prtetinzi că iubeşti limba română : prostii!
Hai spune dom ' profesor : CÂT FAC DOI ORI DOI ÎN LIMBA ROMÂNĂ?
Vezi că nu ştii? Vezi că eşti un tâmpit? Ia-ţi boarfele astea de poezii şi du-te învârtindu-te acasă! Poate că ai acolo vreun animal care te-ascultă ! Vreo găină mai cititoare ! Că eu mi-s sătulă până-n gât de aerele tale geniale!
Auzi : GENIALE! TÂMPITULE!
Stai şi dormi în faţa copiilor ! Nu ştiu cum nu ţi-e ruşine să visezi ziua-n amiaza mare ! Ce-i tot dai cu analize-n sus şi analize-n jos!?
Mai bine pune mâna pe-o metodică mai actuală, vezi simţi ceva ?
MĂGARULE! N-o mângâia, că nu-i femeia ta!

Asta e : poţi extrage amintiri şi din prezent. Amintiri pe care să le trânteşti în faţa marelui necunoscut care-i viaţa. Sau moartea.

Care eu, mă, nu vezi că eşti un zero absolut, un nimic ambulant !? Zău dacă nu are dreptate abisul din faţa ta !

P.S. Dragă cititorule, Dio se bucură dacă ţi-a plăcut ! În momente de cumpănă, Dio recurge la o armă imbatabilă : POEZIA ! Şi ţine ? Habar n-am.

Costel Zăgan




















Îmi place Partajare Twitter
Vizualizări: 10
▼ Răspunde la Aceasta


“Proză de Costel Zăgan”