Adesea uimit te priveam, stăm la fereastra ieri începută,...

Adesea uimit te priveam, stăm la fereastra ieri începută,

stăm şi uimit te priveam. Încă mi-era oraşul cel nou

refuzat, şi, neînduplecată, priveliştea

se-ntuneca de parcă nu aş fi fost. Nici cele mai apropiate

lucruri nu se-osteneau să se facă-nţelese. La felinar,

stradela o lua în sus. Vedeam că mi-e străină.

Peste drum, o odaie, palpabilă, clară-n lumina lămpii –

începeam să particip; simţiră, lăsară obloanele.

Stam. Apoi plânse-un copil. Ştiam ce-s în stare

mamele-n casele acelea, -mprejur. Şi ştiam

şi nemângâiatul temei al oricărui plâns.

Sau o voce cânta şi răzbătea ceva mai departe

de aşteptare, sau, jos, tuşea un bătrân,

mustrător, ca şi cum trupu-i avea dreptate

contra acestei lumi mai blajine. Apoi o oră bătu –

dar eu numărai prea târziu, şi căzu pe alături.

Ca un băiat, străin, care-n sfârşit e primit

în joc dar nu prinde mingea, nu ştie

nici unul din jocuri, ce-atât de uşor ei le joacă,

şi stă şi se uită, -ncotro? – stăm şi deodată,