Uneori sunt de ajuns vântul şi soarele ca absenţele să mă...

Uneori sunt de ajuns vântul şi soarele ca absenţele să mă doară. Şi trebuie să înving în mine această tristeţe pentru a iubi din nou. Dar, poate, şi melancolia nu e decât tot o formă a dragostei, mai complicată acum, însă şi mai lucidă. Ştiind că ea nu pune condiţii. Recunoaşte că există. Atâta tot. Căci Ithaca nu-i o legendă, ci prima condiţie pe care viaţa i-o pune fiecăruia pentru a se distinge de nisipul pe care-l spulberă vântul. Datorită ei, am aflat că înţelepciunea nu e, poate, decât o iubire care-şi cunoaşte atât de bine motivele încât nu se mai teme să lase tristeţea pe aceeaşi balanţă cu lumina amiezii. Amândouă ard şi purifică.