Făt-Frumos cel rătăcit

Făt-Frumos cel rătăcit

A fost odată o păreche de oameni, muncitori, de! cum dă Dumnezeu. Toată nădejdea lor era într-o iapă cu care se hrăneau. Și ar fi voit și ei să aibă un copilaș, dar fu peste poate. Cercetară în dreapta și în stânga, ca să afle niscaiva leacuri care să le desfacă făcutul stărpiciunei lor, dară, ași! parcă întâlnea tot surzi și muți. Nimeni nu știa să-i învețe ceva.

Mai umblară ei ce umblară și, la urma urmelor, aflară despre un vrăjitor meșter carele închega și apele. Creștinul se duse și la dânsul, îi spuse păsul lui și îi ceru leacuri. Vrăjitorul n-așteptă multă rugă și, după ce se învoiră, îi dete un măr.

– Din acest măr, zise el, să mănânce numai soția dumitale. Dară bagă de seamă să n-apuce din el nici o făptură cu viață de pe lumea asta.

– Cât despre aia, n-ai grije, răspunse omul. Lasă pe mine; nu mi-ai dat mie în mână mărul? Acum să fii odihnit.

Luând mărul, omul nu se mai gândea dară decât la bucuria ce o să simță el și nevasta când s-or vedea împresurați de copii. Și cu gândurile astea ajunse acasă și dete mărul neveste-sei, ca să-l mănânce, fără să-i mai spuie altceva.

Ea priimi mărul cu bucurie. Și după ce plecă bărbatul în trebile sale, se așeză pe pragul ușei, curăți mărul și-l mâncă. Iepșoara ieșise și ea din grajd, și veni la stăpână-sa, că era învățată la traista cu grăunțe. Negăsind nimic de ronțăit, luă și ea cojile de măr, pe care le lepădase stăpână-sa și le mâncă cu multă poftă, ca pe niște trufandale.

Nu trecu mult și atât stăpâna, cât și iepșoara se simțiră a fi luat în pântece. Și după nouă luni femeia născu un copilaș de drăguleț; iar iepșuna un mânzuleț gingaș.

Îndoită fu bucuria omului când se văzu și cu copil, și cu mânz. Și fiindcă acesta se născuse odată cu fiul său, hotărî ca nimeni să nu încalece pe dânsul, fără numai fiu-său, când s-o face mare.

Botezară copilul și îngrijiră de dânsul, mă rog, ca unul la părinți. Copilul crescu și se făcu mare. Când era d-un an, parcă era de cinci; iară când fu de cinci, parcă era de cincisprezece, și de ce creștea, d-aia se făcea mai frumos și mai drăgălaș.

Darămite de învățat? Învăța ca nealții pe lumea asta albă. N-apuca să auză de la dascăl ceva, că el învăța mai din adânc decât dascălul. Și astfel ajunsese de poveste. Unii zicea că știa carte până în glezne, alții zicea că până în genunchi, iară alții, până în brâu. De m-ar fi întrebat pe mine, eu le-aș fi spus că știa carte până în gât. Dară fiindcă nimeni nu m-a întrebat, iacă tac și eu din gură ca un pește, și nu mai zic nimănui nici pis!

Astfel fiind, într-una din zile ce-i vine drăcosului de copilaș, că numai încălecă pe mânzul lui, și mi ți-i dete călcâie; iară mânzul, carele și dânsul crescuse de se făcuse un cârlănaș zburdalnic de n-avea astâmpăr, o rupse d-a fuga cu băiat cu tot, și duși au fost până în ziua de astăzi.

Când prinseră de veste părinții că băiatul nu e, caută-l în sus, caută-l în jos, nu e; ba mai în dreapta, ba mai în stânga, de loc! Mai cercetară pe ici, mai cercetară pe dincoaci, ași! nici pomeneală nu era de el! Tocmai târziu hei! aflară de la niște drumeți că au văzut un băiețandru călare pe deșelate pe un călușel, care se ducea ca vântul. Ei ziceau că n-apucară să se uite după dânsul, ca de când se apucase să le spuie, și pieri din ochii lor ca o nălucă, ca și când n-ar mai fi fost.

Îl plânseră părinții până când se istoviră și dânșii, și ochii din lacrămi nu și-i mai uscară; dară în deșert, că fiul lor nu se mai întoarse.

Pasămite ei, daca s-au lăsat zburdălniciei lor și s-au văzut la câmp, nu s-au mai gândit în urmă, ci au întins la drum zbenguindu-se și încurcându-se, până ce, când băgară de seamă, ajunsese pe niște tărâmuri necunoscute.

Aci stătură să se mai odihnească. Și, voind să se întoarcă, ei se rătăciseră. Nu mai știau nici pe unde veniseră, nici pe unde să se întoarcă. Atunci băiatul începu să plângă și să dorească de părinți.

Mai cu seamă când s-a văzut singur, singurel, el care nu era ieșit din casa părinților, începu să-l ia niște răcori de nu știa ce va să zică asta.

Calul, daca văzu așa, începu să-l îmbuneze, ba că o să facă cutare lucru, ba că cealaltă. Până una alta, își cătară un culcuș unde să mâie peste noapte. Se odihniră și dormiră sub acoperământul cerului.

A doua zi, nici tu masă, nici tu casă, băiatul începu iarăși să plângă și să voiască să se întoarcă la părinți. Cătară să-și găsească urmele pe unde veniseră; dar nu găsiră nici piculeț de urmă. Daca văzu și văzu, calul zise:

– Stăpâne, am făcut o greșeală care nu se mai poate întoarce. Dă-mi voie să mă duc să caut vreun mijloc ca să ne căpătuim.

– Asta nu se poate, odată cu capul, răspunse băiatul. După ce am ajuns pe aste tărâmuri neumblate, prin pustietăți fără locuitori, să mă lași și tu? Singur nu pot sta, uite, nici olecuță.

– Încinge-te cu frâul meu, și, când ve vedea vro nevoie, scutură-l și într-o clipă sunt la tine. Eu mă duc să caut pe unde să ieșim la lume, și cum să ne chivernisim.

Calul, vedeți d-voastră, era năzdrăvan.

Cu mare anevoință se dezlipi calul de stăpânul său.

Umblă ce umblă și se întoarse numaidecât. El vânturase văzduhul și cutreierase pământul până nu apucase să i se urască băiatului; și întorcându-se spuse băiatului că i-a găsit un loc unde să se bage argat. Îl și învăță ce să facă și cum să dreagă ca să argățească cu folos.

Încălecă băiatul calul, când auzi că are să-și găsească unde să se căpătuiască, și porni ca vântul, precum și venise.

Ajungând la niște zâne, făcu precum îl învățase calul.

Cele trei zâne, căci trei erau ele, se cam codeau să-l priimească; iară daca stărui, se rugă și se făgădui că o să fie harnic și credincios, ele îl priimiră.

Așezându-se el acolo la zâne, băiatul se puse cu toată inima pe muncă și, când era ceva de făcut mai greu sau mai anevoios, își chema calul și îi da ajutor.

Calul, carele nu știu de unde aflase tainele zânelor, vezi că nu era el de florile mărului năzdrăvan, spuse băiatului să fie cu mare băgare de seamă că în baia zânelor, într-un timp hotărât, are să curgă aur, și atunci să apuce el înaintea zânelor să se scalde. Îi mai spuse să ochească prin polițile cu haine ale zânelor, când îl va pune să deretece, niște nuci pe care le avea zânele și le îngrijea ca pe ochii lor din cap.

Băiatul făcu întocmai precum îl învățase calul.

Într-o zi când zânele se dusese la vânătoare, fără grije, băiatul auzi în baia zânelor un susur de apă mai răsunător decât altă dată. Temându-se, el chemă calul, care veni într-o clipeală de ochi. El, cum văzu cele ce se petrec în baie, puse pe băiat de se dezbrăcă îndată și îl împinse în baie de se îmbăie. Când ieși d-acolo, ce să vedeți d-voastră, cinstiți boieri? Părul i se făcuse cu totul de aur, și-i crescuse de bătea pulpele, încât nu te îndurai să-ți iei ochii de la el.

Și luând și nucile, pe cari le ochise el, încălecă și pe ici ți-e drumul!

Cum păși pragul porții începu casele a țipa de ar fi deșteptat și pe morți din groapă. Auzind zânele țipătul se întoarseră acasă numai cât ai zice mei. Ele văzură că lipsește argatul de acasă, spălăcitura ce mai rămăsese în baia unde se îmbăiase argatul și nucile ce lipseau; nu mai zăboviră, ci se luară după dânsul. Cât p-aci să puie zânele mâna pe ei. Și fugi, zânele după dânșii; ei fugi! zânele după dânșii. Daca văzu și văzu calul primejdia, întinse pasul la drum și începu a zbura ca gândul, până ce, tocmai când era zânele să-i prinză, ei trecură de pe tărâmul lor și se opriră.

Puterea zânelor până aci era. Iară daca văzură ele că le trecu otarele, începură cu binele a se ruga de el ca să-și taie părul să li-l dea lor; dară băiatul le făcea cu bâz! Ele se rugară ca barim nucile cu haine să le dea. Băiatul le arătă coltucul. Atunci zânele se rugară ca încailea să le arăte părul, să se bucure și ele de vederea lui. Atunci băiatul își răsfiră părul, încălecă și zbură cu bidiviul lui.

Zânele se uitară cu jind la dânsul și nemaiavând ce face, se întoarseră acasă și vorbiră între ele ca să nu mai bage argat strein la curtea lor, cât or trăi ele.

După ce ajunse pe moșia unui împărat mare, calul învăță pe băiat ce să facă. El ascultă și se duse de se băgă argat la grădinarul împăratului. Până a nu se învoi cu grădinarul, el își puse o bășică de vacă în cap, în care își ascunse părul cel de aur.

Grădinarul îl învăță cum să facă brazde, să semene flori, să le răsădească și să le îngrijească. Și îl luase la ochi, căci era spirt, știi, colea, cum trebuie omului, mână dreaptă, nu altceva. Totuși slugile din curtea împărătească îl numiră cheleș. Și, cheleș în sus, cheleș în jos, până ce îi rămase numele Cheleș.

Grădinarul împărătesc îmbătrânise la curtea împăratului. El era om destoinic, cu frica lui Dumnezeu și cinstit. Slujba lui de căpetenie era să ducă în toată dimineața câte un mănunchi de flori la cele trei fete care le avea împăratul.

Îmbolnăvindu-se grădinarul într-una din zile, chemă pe argatul său și îi spuse să aleagă din florile cele mai frumoase atâtea câte să-i ajungă a face trei legături de flori și să le ducă fetelor împăratului.

Cheleșul se duse de culese flori și făcu trei legături, una mai mare, alta mijlocie și alta mai mică. Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece și abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. Legătura mijlocie cu flori ce erau tocmai în floare o dete fetei cele mijlocii; iară legătura cea mai mică ce avea flori numai boboace, cari acum se deschideau, o dete fetei celei mici. Cum dete florile, o tuli d-a fuga, și se apucă de lucru prin grădină.

Fetele se mirară de aceasta, și cu toatele se duseră la împăratul și-i arătară florile. Împăratul chemă pe grădinar să-i spuie ce noimă să aibă florile ce trimisese fetelor sale.

Grădinarul se sperie când auzi că așa bolnav este chemat la împăratul.

Iară daca se duse, cu inima tremurândă, și auzi de la împăratul șiretenia cu florile, el se dezvinovăți și spuse că, bolnav fiind în acea zi, trimisese pe argat să ducă florile.

Chemând și pe Cheleș, el, daca veni, se apropie cu sfială și răspunse:

– Să trăiți, luminate împărate, întru mulți ani! Când am cules florile și am făcut acele mănunchiuri, n-am avut nici un gând rău, martor mi-e Dumnezeu! ci am dat fiecăreia din domnițe flori ce le arată care cum este.

– Și cum ai cutezat, tu, un cheleș ca tine, să faci una ca asta?

– Atâta m-a tăiat capul și m-a dus mintea, luminate împărate, atâta am făcut. Măria ta judecă și fă ce e cu dreptul.

Împăratul rămase pe gânduri. El, deși s-a întristat, dară mai mult s-a bucurat că îi aduse aminte ceea ce trebuia să facă el ca un părinte.

Apoi trimise o pungă cu bani argatului. Acesta se duse și-i dete grădinarului, sub cuvânt că el nu știe ce să facă cu ei, ca unul ce are de toate de al stăpânu-său.

Nu trecu mult și, viind o sărbătoare, împăratul cu toți curtenii și bătrânii împărăției merse la biserică. Între bătrânii și credincerii curții era și grădinarul. Numai fata cea mică rămase acasă.

Argatul, văzându-se singur, descinse frâul de pe lângă sine, scoase dintr-o nucă niște haine de aramă, din cele luate de la zâne, se găti bine, intră în grădină, sună frâul și veni calul înșelat, dar neînfrânat și, punându-i frâul în cap, argatul încălecă și prinse a-și încurca calul prin grădină. Fereastra fetei de împărat celei mici da în grădină și ea văzu tot ce se petrecu.

După ce strică grădina, argatul se duse ca fulgerul la biserică, dete calul în mâna unui om ce sta afară, ca să i-l ție, și el intră în biserică. Aci merse înfipt la mir, se ploconi în dreapta, se ploconi în stânga și ieși afară.

Toți cei din biserică se mirară de dânsul. Până și împăratul zicea că nici el nu mai văzuse așa voinic frumos.

Argatul de la grădinărie, cum ieși din biserică, încălecă și într-un suflet ajunse la grădina împărătească și descălecă și porunci calului să facă la loc tot ceea ce stricase. Calul se puse și numaidecât îndreptă grădina și o făcu și mai frumoasă de cum fusese.

Fata împăratului cea mică vedea de la fereastră și tăcea. Când se întoarse de la biserică, surorile cele mai mari zise celei mai mici:

– Ce rău ai făcut de n-ai venit și tu la biserică, că a venit un tânăr îmbrăcat așa și așa, a făcut așa și așa, și numaidecât a plecat, de au rămas toți cu ochii după el.

Fata cea mică asculta și tăcea.

Dară grădinarul, când intră în grădină, stătu în loc și se miră. Apoi își închipui el că poate d-aia i se pare grădina mai frumoasă, unde nu intrase de mult într-însa.

Peste câtva timp veni iarăși o sărbătoare și împăratul se duse la biserică iarăși cu toată curtea lui. De astă dată fata cea mică se făcu bolnavă într-adins, rămase acasă și se puse la fereastră.

Argatul de al grădinărie scoase de astă dată niște haine de argint, scutură frâul și încălecă pe cal, carele venise cât ai clipi. Și iarăși încurcându-l prin grădină, o strică și mai rău decât întâia oară și iarăși merse la biserică, făcu ca și de-lalt rând și se întoarse acasă, porunci calului să dreagă grădina, carele o făcu încă o dată mai frumoasă decât era.

Fata împăratului cea mică privea de la fereastră și tăcea. Îi spuseră surorile, îi spuse mumă-sa, îi spuse tată-său de tânărul cel mândru ce venise la biserică și despre care nimeni nu știa de unde era.

Ea asculta și tăcea.

Mai trecu ce trecu și iarăși, într-o sărbătoare mare, împăratul merse la biserică cu toți sfetnicii săi și cu toți curtenii tineri și bătrâni. Și de astă dată fata cea mică a împăratului se prefăcu că este bolnavă și rămase acasă. Între curtenii împăratului cari merseră la biserică era și grădinarul, fiind bătrân, credincios și vechi slujbaș al împăratului.

Argatul cel cheleș daca se văzu singur, scutură frâul și-și chemă calul. De astă dată scoase din găoacea de nucă rândul de haine cel de aur, se găti frumos, înfrână calul ce venise numai înșelat, își lăsă părul de aur pe spate, încălecă, își încurcă calul prin grădină, pe care o strică de tot, și apoi se duse ca și de-lalt rând la biserică, merse la mir, se ploconi în dreapta și în stânga și ieși.

Întorcându-se acasă, porunci calului de făcu grădina de trei ori mai frumoasă decât era.

Fata împăratului îl văzu și când ieși, și când se întoarse, și ceea ce făcu, dară tăcea.

Când se întoarseră de la biserică, împăratul și toți cu totul spuseră fetei celei mici a împăratului minunea ce văzuseră.

– Daca n-ai fost și tu la biserică, îi ziseră, să fi văzut cum a veni acel Făt-Frumos strein, cu părul de aur, ce mândru era când s-a aplecat în dreapta și în stânga la toți cei din biserică și cum a ieșit apoi, fără să bage pe nimeni în seamă.

Fata împăratului se făcea că ascultă, dară tăcea într-însa și râdea înfundat. Vezi că știa ea ce știa.

Grădinarul, daca se întoarse de la biserică și văzu frumusețea aia de grădină ce făcuse calul argatului, se tot freca la ochi și nu-i venea de loc să crează. Asta să fie grădina, ori ba? și credea că a rătăcit prin altă grădină. Nu o mai cunoștea. Și, văzând pe argat, îl întrebă despre acea schimbare; iar argatul își cerea iertăciune, spuind că el a făcut ceea ce învățase de la stăpânu-său.

Darămite când văzu împăratul? Scoase și dete o pungă de bani grădinarului, pentru că-i făcuse o grădină, de nu se mai găsea ca asta la nici un împărat.

Și mai trecând ce mai trecu, împăratul își aduse aminte de cele trei mănunchiuri de flori. Atunci se vorbi cu împărăteasa cum să facă să-și dea fetele la casele lor.

Cum se află de această hotărâre împărătească, începu a veni pețitori de pe la fel de fel de împărați. Fetele, adecă cea mare și cea mijlocie, își aleseră câte un fecior de împărat și se duseră după bărbații lor.

Fata însă cea mică nu voia să se mărite cu nici un chip. Ba să-i dea pe feciorul cutărui împărat, ba pe al cutărui; ași! ea zicea că nu-i place nici unul. Ce să facă bietul împărat? Se sfătui cu boierii și găsiră cu cale să stea fata într-un pridvor, cu un măr de aur în mână, să treacă toți fiii de împărați și de boieri pe dinaintea ei, și, pe care îl va plăcea, să-l lovească cu mărul.

Așa și făcură.

Trecură fiii de împărați carii veniseră în pețit, dară ca să lovească pe vreunul ba.

Trecură și fiii de boieri mari ai împărăției, dară ca să lovească pe vreunul, nici gând n-avu.

În cele mai de pe urmă trecură toți tinerii buni și răi din împărăție, și din boiernași și din prostime, și nici nu nu se uită la dânșii fata ce sta cu mărul în mână. Trecând și argatul de la grădinărie, din întâmplare, pe acolo, fata îl lovi cu mărul drept în cap.

Fiii de împărați și de boieri rămaseră ca bătuți de Dumnezeu, când văzură una ca aceasta.

Împăratul zise că trebuie să fie o greșeală, și pofti pe fiii de împărați și de boieri să mai treacă o dată.

Trecură toți cu totul, și nu lovi pe nimeni; zise și cheleșului să treacă, și de astă dată tot pe el îl lovi.

Împăratul nu se putea învoi ca să ia fie-sa de bărbat un așa om prost și pofti pe toată adunarea să mai treacă o dată, căci, negreșit, trebuie să fie o greșeală a fetei.

Trecură și a treia oară, și tot pe argatul cel cheleș îl lovi cu mărul fata împăratului.

Atunci împăratul, neavând încotro, dete de bărbat fie-sei pe argat, dară îi și oropsi, gonindu-i de la casa lui.

Ei se duseră de la fața împăratului, care îi oropsise, cu lacrămile în ochi și cu inima smerită, și-și aleseră loc de trai un bordei în care ținuse împăratul niște bivoli. Apoi aducându-și aminte fata împăratului de ceea ce făcuse în grădină, îl îndemnă să-și cheme calul.

Argatul, ginerele împăratului, făcu precum îi zisese soția, chemă calul și-i porunci să-i facă niște palaturi sub pământ, fără seamăn pe lume. Calul nu întârzie și le făcu niște palaturi înfricoșate. Nu se găsea la împăratul în casă ce se găsea în palaturile lor. Și bogății, și scumpeturi, și tot ce ai poftit se găsea la dânșii.

Și mai trecând câtânică vreme la mijloc, se pomeni împăratul cu veste de la un alt împărat să iasă la război. Împăratul chemă în ajutor pe ginerii săi, feciorii de împărați, carii și veniră și se lăudau cu isprăvile ce au să facă.

Când veni vremea a merge la război, iată că se înfățișe la împăratul și argatul, ginere al său, și ceru să-l ia și pe dânsul la război, că poate va tăia și el vrun vrăjmaș.

Împăratul și ginerii cei mari îl înfruntară, zicând să-i lase în pace, să nu-i mai poarte și lui grija p-acolo. El stărui și împăratul se înduplecă și porunci să-i dea și lui o mârțoagă de cal și o rugină de paloș.

Argatul încălecă voios și porni înaintea oștilor. Când ajunse la o lăcoviște pe unde trebuia să treacă, el înnomoli calul și începu să-l bată ca să iasă de acolo, dară în deșert. Ajungându-l împăratul cu ginerii cei mari și cu toată oastea, trecu pe lângă dânsul clătinând din cap, iară ostașii își dedeau coate și râdeau.

După ce trecură și se depărtară de nu se mai văzură, argatul scutură frâul, și iată că îndată și-i sosi calul. Îi spuse ce avea de gând să facă și ceru povață. Calul îl învăță ce să facă, când va fi dinaintea vrăjmașului. După ce luă în cap ce-l învăță calul, încălecă și porni și el.

Ajungând la război și văzând pe ai săi încăierați cu vrăjmașii, tocmai când aceștia erau să dovedească pe socru-său și pe cumnații săi, unde mi se ridică de trei stânjeni pe dasupra oștilor și zbură drept la împăratul socru-său, îi tăie degetul cu inelul și-l luă cu sine. Apoi se lăsă asupra vrăjmașului și tăia în carne vie cu nemilostivire, întocmai ca un muncitor vrednic când trage cu coasa nemiluit.

Iar când îl întețea vrăjmașul, calul se urca ca fulgerul în sus și se ținea bine de coama lui. Apoi când se lăsa în jos, tăia cum știa el în legea lui să taie. Așa, vezi, îl învățase calul.

De trei ori se urcase în sus, când năvălise vrăjmașul asupra lui, și de trei ori se lăsase ca un vârtej asupra oastei vrăjmășești. La fiecare dată cădeau d-a stânga și d-a dreapta lui cu grămada și făcea uliți, uliți pe unde mergea. în mai puțin ca de când mă apucai să vă povestesc, mormane de morți se vedea pe unde trecuse el.

Așa spaimă grozavă băgă el în inimile vrăjmașului, încât prinse a fugi, iar el a-i goni și a-i tăia ca pe niște vite.

Împăratul socru rămase înmărmurit când văzu atâta vrednicie. După fuga vrăjmașului, el stătu locului și mulțumi lui Dumnezeu că le-a trimes pe îngerul său de i-a scăpat din mâna dușmanului, care vrea să-i piarză, și mai multe nu.

Argatul, ginerele împăratului, după ce-l mântui, se întoarse înaintea lui, dete drumul calului său, încălecă iară pe mârțoaga ce-i dase împăratul și se chinuia a ieși din nomol.

Împăratul se întorcea cu voie bună de la oaste și dând peste dânsul înnomolit încă în noroi, porunci la vro doi ostași de-l scoase d-acolo.

Și ajungând acasă, ginerele împăratului cel cheleș spuse neveste-sei ce făcu. Ea se bucura din toată inima.

Toată oastea vorbea de îngerul Domnului care le dăduse atâta ajutor și-l semuia cu străinul care venise la biserică. Însuși împăratul bănuia aceasta, și ar fi dorit ca să-l mai întâlnească o dată, să-i mulțumească. Dară ia-l de unde nu e.

Mai trecând ce mai trecu, împăratul ajunse de orbi. Toți vracii se adunară și-i dădură leacuri, dară nici unele din buruienele lor nu-i dară înde bine. Vrăjitoarele puseră apă la stele și-i aduseră și-i descântară, tot însă ce punea la ochi mai rău îi făcea, dară mai bine de loc. În cele din urmă un cititor de stele și vraci mare fu adus cu multă cheltuială din țări streine, și acesta spuse că până când împăratul nu va avea lapte de pasăre de peste apa Iordanului cu care să se ungă la ochi, nu-i va veni văzul.

Atunci puse împăratul oameni să strige prin toată împărăția că cine se va găsi să aducă lapte de pasăre de preste apa Iordanului, acela și știe cu bună încredințare că va dobândi cal împărătesc și jumătate împărăția. Dară strigară de surda, căci nu se găsi nimeni carele să se însărcineze cu această slujbă.

Ginerii împăratului cei mari, daca văzură așa, se legară că ei vor aduce laptele trebuincios și încălecară pe cai buni împărătești, luară cu dânșii slujitori și bani. Umblară ei, cătară și nu putură afla ce cătau. În cele din urmă dete peste un înșelător, carele le dete lapte ca tot laptele și le luară o mulțime de bani. Ei se întoarse cu bucurie la casa socrului lor.

În aceeași vreme și ginerele împăratului, argatul, plecă după lapte de pasere. El scutură frâul și îndată și veni bidiviul lui. Îi spuse ce voia, și calul îi răspunse:

– Ce e mai lesne, stăpâne; căci acolo locuiesc și eu.

Încălecă și porni. După ce ajunse, luă lapte de pasere de preste râul Iordanului și în câteva zile se întoarse acasă, cam tot odată cu cumnații săi.

Aceștia merseră la împăratul, îi aduseră lapte de al lor, cu care dete pe la ochi împăratul și rămase ca întâi, orb ca toți orbii. Nu-i folosi nimic. Merse și argatul și-i aduse și el lapte, dară adevărat lapte de pasere de preste râul Iordanului. Împăratul nu prea voia să dea pe la ochi. După stăruința împărătesei și a sfetnicilor, se înduplecă și se unse. Cum puse la ochi lapte de acesta, băgă de seamă că vede ca prin sită. Mai dete o dată, văzu ca prin ciur; când se unse și a treia oară, văzu luminat ca toți oamenii.

Împăratul iertă pe argat de fapta lui de mai-nainte. Ginerele său cel mic, daca văzu așa, rugă și el pe împăratul să vie să le vază locuința. Împăratul se înduplecă și merse. Când ajunse acolo, ce să-i vază ochii? Ce nu era în palaturile lui era în locuința ginerelui său cel mai mic.

Văzând mirarea de care era coprins împăratul, ginerele său cel mai mic se încumetă și zise:

– Eu sunt, mărite împărate, cel ce am venit de trei ori în biserică.

Împăratul aruncă țintă ochii la el.

– Eu sunt cel ce ți-am făcut grădina cea frumoasă.

Împăratul parcă nu-i venea să crează spuselor lui.

– Eu sunt, mai zise, cel ce v-am scăpat în război din mâna nelegiuiților ce se sculaseră să te răpuie.

Împăratul rămase stâlpit de mirare. Apoi, mai viindu-și în fire, îi zise:

– Cum poți dovedi zisele tale?

Atunci ginerele său cel mic ieși afară, scutură frâul, scoase hainele de aur din găoacea de nucă unde le păstra, se găti frumos, își lăsă părul pe spate, încălecă pe cal și, arătând împăratului degetul cu inelul, zise:

– Iată, mărite împărate, dovezile ziselor mele.

Și începu a încurca calul prin curtea împăratului. Părul său cel de aur și hainele cu care era îmbrăcat strălucea ca soarele.

Împăratul, uitându-se la dânsul, tot punea mâna la ochi, făcându-și umbră. Vezi că se temea să nu orbească încă o dată.

El lăudă pe fie-sa pentru că-și alesese un asemenea bărbat.

– Și ai fi putut oare crede d-ta, tată, răspunse fata cea mică, că aș fi putut să-mi aleg de bărbat pe unul care să facă tatălui meu, împărat, rușine în lume?

Atunci împăratul, și bătrân fiind, se coborî din scaunul împărăției, pe care se urcă ginerele său cel mic. Și împărățiră în pace și în liniște până ce trăiră.

Iară eu încălecai p-o șea etc.