Când plouă!
Caiet - Constantin Obadă - 1970
Când plouă lung și monoton,
În toamne triste și târzii,
Din strălucitul meu balcon,
Roiesc un șir de poezii.
Când plouă lung și monoton,
În toamne triste și târzii,
Din strălucitul meu balcon,
Roiesc un șir de poezii.
O lume stăruie de veacuri,
În vrerea mea care mă ține,
Cum stele licăresc din lacuri,
Comoara nopților senine.
O gamă grea de lungi bejenii,
Acordă orga suferinții,
Cu slava sfintelor ectenii,
Sporind cu ele faima ginții.
Fetițele cu ochelari,
Ascund atâtea dulci mistere,
Ca vise vii de cărturari,
Ce primenesc a lumii ere.
Când în lumină le pătrunzi,
Prin raza viselor striate,
Ca-ntr-o pădure te afunzi,
Dorințelor nevinovate.
Și parc-ai vrea...
Cu cât alerg în viitor iscoadă,
Trecutul mă cuprinde,
Dar cum a țării-s scriitor,
Mă schimb într-o rocadă.
Visul norilor din valuri,
E să picure-napoi,
Strălucite idealuri,
Care leag-a lumii ploi.
Visul stelelor nisipuri,
Stă în licărul profund,
Care leagă-n fel și chipuri,
Universuri ce s-ascund.
Visul dragostei statornic,...
Ne căutăm, ne-ncurajăm,
până ne-ngropăm,
ca să încolțească,
iarba fericirii!
Visul omenirii,
Visul fericirii,
Stă-n sensul rotirii,
Restu-i doar o glumă,
Mânjită cu humă.
Te duci acolo-n țări mai calde,
Unde dorm vise-n vechi smaralde,
Unde măslinii pe-orice cale,
Foșnesc din frunze, asanale.
Te duci în arca nemuririi,
Unde stau arte-n piscul firii,
Unde sublimele lăute,
Mai mângâie dureri știute....
Sunt o livadă de imagini,
Ivită-n prag de căi bătute,
Să coc eternele imagini,
Cu raze încă neștiute.
Nu poți zbura prin căi lactee,
Până nu știi planeta toată,
Nu poți iubi fără femee,
Nici zămisli a lumii roată.
Sunt o...
Între doi poli de lumânare,
Ne stingem, unică visare,
Ce-i pentru soare-o biată eră,
Pierdută-n sinea-i efemeră?
Ce-i pentru lună un mileniu,
Când n-are suferinți, nici geniu?
Ce-i pentru stele-o licărire,
Când licărul e nemurire?...
Natura poartă chip de om,
Și-i numai devenire,
Ca ramurile unui pom,
Rodește fructe-n fericire.
Natura poartă chipul ei,
Eternă devenire,
Balsamul florilor de tei,
Și cântec de iubire.
Fericirea mult visată,
E o trudă...
Ce-i pentru oameni veșnicia?
E jocul unui om cu ironia,
Ce poartă gândul lui fantastic,
Stropit cu iz de vis romantic,
Căci între poli de lumânare,
Ne stingem unică visare.
Liniștea-i neclară-n aer,
De parcă spirite vorbesc,
Eu prin raza unui vaer,
Adâncul vremii-ntrezăresc.
Și mă cuprinde-acea visare,
Muiată-n patima iubirii,
Când simt a sinelui candoare,
Roind schimbarea omenirii.
Închid ochii lumii mele,
Și m-afund în alta clară,
Văd bunicul prin zăbrele,
Șchiopătând, cum apă cară.
Iar bunica, ca o sfântă,
Ninsă-n păr de bunătate,
Prin ogradă se frământă,
Săritoare, mai la toate.
E bine toate astea, în lume să se știe,
Așa nu se știrbește sublima omenie,
Căci valurile vin, tot cu valurile morții,
Iar vântul cel șăgalnic, nu-i cârmă-n calea sorții.
Nu plângeți când zăriți,
Posacu-mi chip pe stradă,
Să știți, în mine-același sunt,
Aceiași roată din obadă.
Mi-am pus pe chipul meu o mască,
Ce-o schimb în fiecare an,
Deși prăpastia se cască,
Același bal în mine am.
Ce-i pentru om o veșnicie?
Nu-i decât joc și amăgire.
Nu-i decât curgerea-i eternă,
Nu-i decât pură fantezie,
Stropită viu cu poezie.
Căci între poli de lumânare,
Ne stingem unică visare.
Ce-i pentru oameni veșnicia?
Un joc perfid cu ironia,
Ori teama grea de întuneric,
Spoită cu un gând himeric,
Când între poli de lumânare,
Ne stingem unică visare.
Ni-i dat să trecem prin lumină,
În zodii noi de suferință,
De câte ori n-am dus potopul,
De griji, la mare biruință?
Căci scrie clar în sfânta carte,
Cum Noe-a strâns în barcă toate,
Noi, mergătorii mai departe,
Am strâns din...
Unii și astăzi mai gândesc:
Fericit a fi înseamnă,
Trai, huzur cu ce-i lumesc,
Făr' a muncii ritm, ce-ndeamnă.
Când scriu mi-e capul o morișcă,
Ce strânge-n gânduri lumea largă,
Iar din simțirea mea ce mișcă,
Cântul curge ca o bragă.
Când scriu mi-e capu-o recuzită,
Sclipiri de gânduri, bune, rele,
Simțirea de-i cumva dogită,
O pun să sune...