Sunt o livadă de imagini,
Ivită-n prag de căi bătute,
Să coc eternele imagini,
Cu raze încă neștiute.
Nu poți zbura prin căi lactee,
Până nu știi planeta toată,
Nu poți iubi fără femee,
Nici zămisli a lumii roată.
Sunt o...
Între doi poli de lumânare,
Ne stingem, unică visare,
Ce-i pentru soare-o biată eră,
Pierdută-n sinea-i efemeră?
Ce-i pentru lună un mileniu,
Când n-are suferinți, nici geniu?
Ce-i pentru stele-o licărire,
Când licărul e nemurire?...
Natura poartă chip de om,
Și-i numai devenire,
Ca ramurile unui pom,
Rodește fructe-n fericire.
Natura poartă chipul ei,
Eternă devenire,
Balsamul florilor de tei,
Și cântec de iubire.
Fericirea mult visată,
E o trudă...
Ce-i pentru oameni veșnicia?
E jocul unui om cu ironia,
Ce poartă gândul lui fantastic,
Stropit cu iz de vis romantic,
Căci între poli de lumânare,
Ne stingem unică visare.
Liniștea-i neclară-n aer,
De parcă spirite vorbesc,
Eu prin raza unui vaer,
Adâncul vremii-ntrezăresc.
Și mă cuprinde-acea visare,
Muiată-n patima iubirii,
Când simt a sinelui candoare,
Roind schimbarea omenirii.
Închid ochii lumii mele,
Și m-afund în alta clară,
Văd bunicul prin zăbrele,
Șchiopătând, cum apă cară.
Iar bunica, ca o sfântă,
Ninsă-n păr de bunătate,
Prin ogradă se frământă,
Săritoare, mai la toate.
E bine toate astea, în lume să se știe,
Așa nu se știrbește sublima omenie,
Căci valurile vin, tot cu valurile morții,
Iar vântul cel șăgalnic, nu-i cârmă-n calea sorții.
Nu plângeți când zăriți,
Posacu-mi chip pe stradă,
Să știți, în mine-același sunt,
Aceiași roată din obadă.
Mi-am pus pe chipul meu o mască,
Ce-o schimb în fiecare an,
Deși prăpastia se cască,
Același bal în mine am.
Poezie de Constantin ObadăCe-i pentru om o veșnicie?
Nu-i decât joc și amăgire.
Nu-i decât curgerea-i eternă,
Nu-i decât pură fantezie,
Stropită viu cu poezie.
Căci între poli de lumânare,
Ne stingem unică visare.
Ce-i pentru oameni veșnicia?
Un joc perfid cu ironia,
Ori teama grea de întuneric,
Spoită cu un gând himeric,
Când între poli de lumânare,
Ne stingem unică visare.
Ni-i dat să trecem prin lumină,
În zodii noi de suferință,
De câte ori n-am dus potopul,
De griji, la mare biruință?
Căci scrie clar în sfânta carte,
Cum Noe-a strâns în barcă toate,
Noi, mergătorii mai departe,
Am strâns din...
Poezie de Constantin Obadă despre astrologie, îngrijorare, suferință, libertate, pământ, sfinți, luminăUnii și astăzi mai gândesc:
Fericit a fi înseamnă,
Trai, huzur cu ce-i lumesc,
Făr' a muncii ritm, ce-ndeamnă.
Când scriu mi-e capul o morișcă,
Ce strânge-n gânduri lumea largă,
Iar din simțirea mea ce mișcă,
Cântul curge ca o bragă.
Când scriu mi-e capu-o recuzită,
Sclipiri de gânduri, bune, rele,
Simțirea de-i cumva dogită,
O pun să sune...
De câte ori un gând obscur,
Apare-n mintea vremii straniu,
Reversul lui sublim azur,
Ne luminează din alt craniu.
Iubirea minții-n setea ei,
În pragul tinereții noastre,
A scăpărat sori din scântei,
Azurul ei topind dezastre.
Adormit în gânduri pure,
visez roiuri anateme,
lumi nemaivăzute,
pe când sufletu-mi,
uitat afară,
pe o bancă,
de aseară,
cu alt suflet care-l știe,
logodindu-se în taină,
sub imensități tăcerii.
Noaptea cade-o ploaie deasă,...
Poezie de Constantin Obadă despre bancheri, păcat, fericire, cugetare, uitare, ploaie, suflet, iubire, noapte, floriȘi astăzi unii mai gândesc,
Că fericirea-nseamnă,
Huzurul traiului lumesc,
C-a muncii ce nu-ndeamnă.
L-am căutat pe Dumnezeu,
Și am văzut că sunt chiar eu.
M-am curbat sfânt curcubeu,
Ca să beau ape mereu.
Când cinstesc pe Dumnezeu,
Mă cutremur însumi eu,
Doamne, Doamne, Dumnezeu,
Lasămă în eu mereu,
Zarea mea de curcubeu,
Să...
E toamnă plină când m-aplec,
Cu vârfuri noi spre rădăcină,
O clipă-n ramuri mai petrec,
Apoi cobor către tulpină.
Acolo eu mă simt profund,
Ca universul fără margini,
De gerul cosmic când m-ascund,
În coaja ei ca-n mii de oameni!
Când mori e-o trecere finală,
Pe care-o-ncepi din primăveri,
Când caști risipă-n nicăieri,
Apoi te amăgești c-o vară,
S-aduci făină în cămară,
S-o ai în toamna solitară,
Când regretând să plângi vioară.
Că prea devreme-a iernii...
Ce simte toamna, când te-apleci,
Cu vârfuri moi spre rădăcină?
Când clipe-n ramuri mai petreci,
Cu dorul tău către tulpină?
Acolo-n sinea ta profundă,
Regreți iubirile pierdute,
Dar cum ți-i firea-n veci rotundă,
Trci culmea...
