Joc sublim!
Caiet - Constantin Obadă - 1970
Ce suntem noi din veșnicie?
Un joc sublim, o poezie,
O teamă lungă de-ntuneric,
Spoită cu un vis himeric,
Când între poli de lumânare,
Ne stingem, unică visare.
Arcuite-n mii de vise,
Ce-așteptați copii minune?
Noi veniți, cu-nțelepciune,
Să mai sprinteniți o vreme,
Cu subtile, noi poeme,
Carul lumii care trece,
Carul lumii care vine!
Ce suntem noi din veșnicie?
Un joc sublim, o poezie,
O teamă lungă de-ntuneric,
Spoită cu un vis himeric,
Când între poli de lumânare,
Ne stingem, unică visare.
Trec puntea roasă de suspine,
Din ochii tăi până la mine,
Sub ea vuiesc eterne ape,
Iubiri demult, iubiri de-aproape.
Iubirea noastră pare-o nucă,
Ce sare-n sprinten dor de ducă,
Cum o privesc, revăd în urmă,
Un vis, în neguri cum...
Eu știu prea bine c-am să mor,
Și martor mi-i norocul,
Că viul lumii-i trecător,
Sublim e numai jocul.
Din el ades ce readmir,
E sloboda uitare,
Noianul vieții elixir,
E-o boare-n nemișcare.
O biată iarbă dac-aș fi,
M-or...
Se frânge faima lumii de gânduri fulgerate,
Și vise mor iubirii, împătimind curată,
Acum eu caut cuiburi de vis în galaxie,
Să împlinesc speranța cântărilor ce-mbie.
Eu amăgesc cu vise ce-ntineresc mereu,
Chiar dacă lumea piere,...
Ce-i pentru oameni veșnicia?
Un joc perfid cu ironia,
Ori teama grea de întuneric,
Spoită cu un gând himeric,
Când între poli de lumânare,
Ne stingem unică visare.
Ce-i pentru om o veșnicie?
Nu-i decât joc și amăgire.
Nu-i decât curgerea-i eternă,
Nu-i decât pură fantezie,
Stropită viu cu poezie.
Căci între poli de lumânare,
Ne stingem unică visare.
Cel mai greu în poezii,
E să prinzi tâlcul din urmă,
Visele din fantezii,
Să le dai ușor cu brumă.
Cugetul când este bun,
Cu secvență noitoare,
Bucuriile răzbun,
Zile-n doliul nopți-n soare.
Nu te pierde-n lung poem,
Nu ara...
Liniștea-i neclară-n aer,
De parcă spirite vorbesc,
Eu prin raza unui vaer,
Adâncul vremii-ntrezăresc.
Și mă cuprinde-acea visare,
Muiată-n patima iubirii,
Când simt a sinelui candoare,
Roind schimbarea omenirii.
Ce-i pentru oameni veșnicia?
E jocul unui om cu ironia,
Ce poartă gândul lui fantastic,
Stropit cu iz de vis romantic,
Căci între poli de lumânare,
Ne stingem unică visare.
Între doi poli de lumânare,
Ne stingem, unică visare,
Ce-i pentru soare-o biată eră,
Pierdută-n sinea-i efemeră?
Ce-i pentru lună un mileniu,
Când n-are suferinți, nici geniu?
Ce-i pentru stele-o licărire,
Când licărul e nemurire?...
Te duci acolo-n țări mai calde,
Unde dorm vise-n vechi smaralde,
Unde măslinii pe-orice cale,
Foșnesc din frunze, asanale.
Te duci în arca nemuririi,
Unde stau arte-n piscul firii,
Unde sublimele lăute,
Mai mângâie dureri știute....
Ne căutăm, ne-ncurajăm,
până ne-ngropăm,
ca să încolțească,
iarba fericirii!
Visul omenirii,
Visul fericirii,
Stă-n sensul rotirii,
Restu-i doar o glumă,
Mânjită cu humă.
Visul norilor din valuri,
E să picure-napoi,
Strălucite idealuri,
Care leag-a lumii ploi.
Visul stelelor nisipuri,
Stă în licărul profund,
Care leagă-n fel și chipuri,
Universuri ce s-ascund.
Visul dragostei statornic,...
Fetițele cu ochelari,
Ascund atâtea dulci mistere,
Ca vise vii de cărturari,
Ce primenesc a lumii ere.
Când în lumină le pătrunzi,
Prin raza viselor striate,
Ca-ntr-o pădure te afunzi,
Dorințelor nevinovate.
Și parc-ai vrea...
La capete de vise moarte,
Un vis sfios se înfiripă,
Speranțele-i ne par deșarte,
Când vrea să zboare c-o aripă.
Gândirea lor n-o știe nimeni,
Tăria tânără-i tenace,
El scapără din niște cremeni,
O lume care încă tace.
Să...
Orașul tânăr e-o pădure,
Sublim în ramură de dor,
Iscat din curcubee pure,
Din vise-n șoim suprem.
Sub arca lui lunecătoare,
Dorinți în curgerea vieții,
Își coc iubirile la soare,
În tot eterul frumuseții.
Se frânge faima lumii, de gânduri fulgerate,
Și vise mor iubirii, și patime curate,
Acum eu caut cuiburi, stelare-n galaxie,
Să împletesc speranțe cu cântece, ce-mbie,
Să amăgesc cu daruri ce-ntineresc mereu,
Chiar dacă lumea mare,...
Stau în cuibul meu de vise.
Cumpănind încet abise,
Când cerc unul, cade-n stele,
Ca un dor printre zăbrele.