În zori spre țărmuri infinite,
Nu sunt decât imaginare,
Istorii veșnic pomenite.
Când m-afund în rai de vise,
Și pradă cad melancoliei,
Din nebuloase de abise,
Renasc în cântul ciocârliei.
Când toate nu-mi mai merg din cârmă,
Și-mi cad lopețile în mare,
Atunci pe-o nevăzută sârmă,
Mă leg cu noaptea mea de soare.
Când curg puterile vieții,
În valuri, pe-o eternă mare,
Atunci, cu clarul dimineții,
Leg noaptea mea cu-n vis de soare!