Când crivăţul cu iarna

Poezie de Mihai Eminescu despre Povești, Somn, Ochi, Mândrie, Cugetare, Inteligență, Mister, Lacrimi, Beție, Glumă

Când crivăţul cu iarna

Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate
Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,
Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern,
Vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern...

Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,
S-aud cânii sub garduri că scheaună şi latră,
Jăraticul să-1 potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,
Să cuget basme mândre, poetice poveşti.

Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut,
Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,
Iar eu s-ascult pe gânduri şi să mă uit de lume,
Ca mintea s-umble drumul poveştilor ce-aud.
Orlogiul să sune - un greier amorţit
Şi cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,
Să văd roze de aur şi sărutări aprinse
În vreascuri, ce-n foc puse trosnesc des risipit,
Ca vorba unei babe măruntă, ţănduroasă.

Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.
Din el o aud astfel cum voi să o aud
Ş-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.
Şi mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,
O-nşiră apoi iarăşi cum dânsa a voit.

Astfel gândirea-nşiră o mie de mărgele -
Un şir întins şi luciu dar fără de sfirşit;
Somnul m-apucă-n braţe prin gândurile mele
Şi-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.

Prin şirul lor ce suna, orlogiul cu jele
L-aud sunând ca greier bătrân şi răguşit;
În urmă face chiar şi a mamei rugăciune,
La gînduri sclipitoare un capăt ea le pune.

Ajung la ea şi noaptea umbririle-i şi-ntinse.
Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,
Amorul lin âşi moaie aripele lui stinse,
Pe ochii ei eu caut profunde sărutări.
Ea-nchide surâzândă; lungi genele ei plânse
Şi glasul ei a cântec în line tremurări,
Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea aşează,
Adorm şi ea la capu-mi surâde şi veghează.

Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează,
Se-mbină, se-nfăşoară, se luptă, se desfac,
Copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze,
Cu părul negru coade, cu chipul dulce drag,
Şi feţi-frumoşi cu plete în haine luminoase,
Cu ochi căprii, nalţi, mândri ca arborii de fag,
În visele din somnu-mi s-adun să se îmbine,
Fac nunţi de patru zile şi [de patru nopţi pline].

Îmi pare-atunci că mândră Ileană Cosânzeană,
Cu ochi - albastre stele, blondă - un spic de grâu,
În mine se-ndrăgeşte şi-uşoară-[aeriană]
S-aşază pe genunchii-mi, cunjură gâtul meu,
Eu netezese cu mâna arcata ei sprânceană,
Ea ochii şi-i închide, zâmbind în visul său,
Ochii i-s plini de lacrimi ce nu le înţelege,
Cu buze-abia deschise îmi spune blânde şege.

Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce brună,
Că lanuri undoiază, că apele lin plâng,
Că nourii îi sparge-o armonioasă lună,
Că stelele din ceruri se scutură şi ning.
Prin lanuri înflorite noi mergem împreună
Şi mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng ,
Şi ea la îngrijirea-mi cu dulce îmi zâmbeşte,
Iar sufletul îmi râde, şi inima îmi creşte.

Luna prin nouri negri pe lume blând veghează.
Somnul aduce-n lume copiii lui nătângi.
Pe râu fiece undă se-mbracă cu o rază,
Copacii se cutremur în frunţile de stânci,
Lumina se-mprăştie în pânză luminoasă
Pe merii plini cu floare-n grădinele adânci,
Şi eu, la trunchiul unui, visez la ea deştept,
În ploaia de flori roze pe dânsa o aştept.

Ea vine şi pe sânu-mi cu dulce ce se lasă!
În pletele-mi şi-ncurcă micuţă mâna ei,
Şi umeda-i suflare, pură, copilăroasă,
Adie blând pe frunte-mi şi peste ochii mei,
Apoi faţa-i uimită de pieptu-mi ea apasă
Şi lacrimi de iubire i-nundă ochii săi,
Iar eu pe mâni, pe gură, pe ochi, pe albu-i gât,
Încet, beat de iubire, o mângâi, o sărut.

Şi sărutări o mie trezesc în ea mii vise
Şi fruntea-i turburată s-apleacă ca un crin;
În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise,
O lume e de visuri, o lume de senin;
Ea fără şir vorbeşte, şi dulcile-i surâse
Cu lacrimi se amestec, şi buzele-i suspin.
Ea doarme astfel trează, din somn când se trezeşte
Cu buzele mă cată, cu ochii îmi zâmbeşte.

În vis mă arde soare şi cerul a văpaie,
Pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg,
Iar undele-i uimite, profunde şi bălaie
Reflectă-n ele ţărmii - se-ntunecă, se şterg...
În barcă şed ş-ascult eu a inimii-mi bătaie
Caci eu ca rândunica la dânsa iar alerg,
Pe-a malurilor arbori şi frunza este mută,
Misterul lin surâde pe lumea cea tăcută.
Data scrierii: 1872
Poezie de Mihai Eminescu despre povești, somn, ochi, mândrie, cugetare, inteligență, mister, lacrimi, beție, glumă.
Rate this writing:
Generează un alt cod=  

Mihai Eminescu (1850-1889) Cel mai mare poet roman si unul din marii poeti universali

S-a născut pe: 15 jan 1850.
S-a stins din viaţa în data de 15 jun 1889, la vârsta de 39 ani.