Cotidiană!

Cotidiană!

Zorii, cavaleri ai dimineții,
M-au trezit discret,
Și mi-au băut chipul,
În baia de lumini,
Încropită de soare,
Dincolo de fruntariile nopții!

Aerul purificat prin sita pădurilor,
A sărutat florile din balcon,
A răcorit pervazul ferestrelor,
Și mi-a destrămat ceața ochilor!

Înviorat, cu puterile odihnite,
Am mângâiat fața plușată a tapițeriilor,
Voința unui efort, m-a propulsat,
În palmele parchetarilor!

Dalii de lemn, mi-au condus pașii,
Sub bolta de piatră, cu obraji de faianță.
Apa Moldovei, suna din trompete,
Și curgea de sus în cascade de stropi,
Care iscau fiori de șerpi în mușchii mei!

Corzi de arc, întinse, zvâcneau,
Și se eliberau de săgețile somnului.
Am oprit șuvoiul de ape și sunete,
Și mi-am frecat trupul,
Cu inul câmpiei!

Dibacii croitori,
Mi-au croit, straiele vremii,
Țesute gin râvna femeilor,
În războaiele păcii,
Eleganța și trăinicia lor,
Șlefuiesc oglinda zilei!

Cutia magică-mi dă zor,
Că semenii muncii m-așteaptă,
Am băut lapte, cu mireasmă de ierburi și flori,
Am dumicat pâine, dospită în sporul colectivei,
Și fulger, din seninul dimineții,
Am pogorât, în stația „Timpuri noi”!

Alai de glasuri și zâmbete, mi-au îmbrățișat ființa,
Împreună am urcat, flux omenesc, către limanul muncii!
Timpul a bătut gongul de șase ori,
Și dimineața a deschis porțile cetății.
Zeul Electron, ne-a salutat prin glasuri de sirenă,
Spre posturi i-am răspuns cu o politețe grăbită.

Când o jumătate de zi,
Sari peste coarda pământului,
Ne-am tras noi puteri din sala de ospețe!
Ca divertisment, șăgalnicul Ene,
S-a pripășit prea mult prin gene.

Am strunit stăruința,
Și vibrând din toți mușchii,
Ne-am luat la trântă cu restul de zi!
Când timpul fu de noi răpus, Zeul Electron,
Ne-a chemat și ne-a mulțumit în parte,
În marea sală a tronului, tapetetă cu ecuații,
Multe din tapete nu erau încă colorate.

Cu capul împuiat de cifre, Zeul Electron,
Ne-a rugat să-l ajutăm, să-și dureze opera!
Am încălecat Știința,
Și-am pornit la trap spre viitor!

Vremea a sunat schimbul,
Și a bătut gongul plecării,
Prin porțile cetății, larg deschise,
Reflux uriaș de viață biruințe și vise,
Către orașul cu terase, balcoane, și flori.

În „Grădina Victoria”,
Am închinat cupe lui Bachus!
Dar mai mult în cinstea noastră,
Cu verigi noi am lungit,
Lanțul prieteniei!

În ritmurile unei melodii ușoare,
Am urcat fluierând treptele serii,
Și am deschis ferestrele spre stele.
Ca pe eroii din vechime, acasă cei dragi m-au primit,
Ne-am spus faptele mici și mari, câte au fost, toate.

Și ne-am ospătat din bucatele pământului,
Pe ecranul lumii, am privit munți și păduri,
Fluvii și cascade uriașe, mări și oceane.
Țara mea, țări apropiate și îndepărtate,
De pe toate continentele pământului!

Dar, mult mai mult am privit oamenii,
Și tot ce-i omenesc.
În ochii și în glasul tuturor am descifrat,
Imensul imn de pace al umanității.

Ca în poveștile copilăriei, Moș Ene, încetișor,
A pus șeaua pe gene, și mi-a șoptit tainic la ureche:
„Eu, veghez, ca somnul să crească în tine,
Noi puteri, pentru ziua de mâine”.