Dumbrăvile!

Dumbrăvile!

Dumbrăvile neostenite de veacuri sorb din soare,
Lumini încremenite în ramuri și-n frunzare,
Cântări de mult apuse, în haina suferinții,
Le resimțim spasmodic doar când ne mor părinții.

Cărări șerpuitoare, sunt urme de picioare,
Bătute-n lung de țară, în drumu-i către soare,
Poemele sunt ochii domnițelor uitate,
În focul bătăliei de-a pururi adorate.

Iar apele iscate în repezi torente,
Au dus din faima țării, și-n alte continente,
Dumbrăvile vieții, mereu aduc aminte,
De suferinți trecute, de mergeri înainte.