Din primăvara ta banală,
Când crești risipă-n nicăieri,
Când dai ce-i bun, fără să ceri!
Apoi te amăgești c-o vară,
S-aduci făină în cămară,
S-o ai în toamna solitară,
Când regretând, să plângi vioară,
Că prea devreme-a iernii sorți,
Te strânge-n raclă, sloi din morți!
Căci ce-i viața oameni buni?
O fâlfâire de lăstuni,
O apă primenită încă,
Din noaptea vieților adâncă!
E cineva care o știe,
Sau poate-o cugetă acum,
Când pentru-a sinei măiestrie,
Ne iscă și ne zvârle-n drum!