Ploile ! (II)
Caiet - Constantin Delaozana
Din știute vremuri,
Iscate de furii,
În lacuri de ochi,
Au curs, seculare,
Ploile amare,
Ploile de sânge,
Au rodit în oameni,
Sub pojar de vreri,
Lanuri de dureri!
Profund pătrunzi de ne cutremuri,
Și-n armonii de valuri sfinte,
Robești simțirea mea părinte!
Luceafăr intuind din toate,
Lumini din lumi ce s-or socoate,
Tu vei rămâne-ntre luceferi,
Iubirea...
Din știute vremuri,
Iscate de furii,
În lacuri de ochi,
Au curs, seculare,
Ploile amare,
Ploile de sânge,
Au rodit în oameni,
Sub pojar de vreri,
Lanuri de dureri!
În prezente vremuri,
Iscate de oameni,
Streșini călătoare,
Curg în solul țării,
Ploaia germinării,
Pătimași de zboruri,
Fiii vremii noastre,
Trec sub ploi de astre!
Voi..., oameni,
care smulgeți, naturii taine,
care purtați pe umeri,
timpul ideal, de mâine,
care deslegați,
vraja pământului,
și zborul planetar,
care cinstiți munca
și cântul lunii,
care slăviți pacea,
și aruncați în hăuri,...
Pe străzi, am înțeles mai bine,
Mașini cum trec în zorul lor,
Că duc, în lumea care vine,
Un vast pustiu, nimicitor!
Și simt natura cum robește,
Gândirea veacului isteț,
Cum din lumină se umbrește,
Să-nceap-al evilor îngheț!...
Grabnic, cheamă lung, sirena,
Crește zarva dimineții,
Zorii, duc luminii, trena,
Ca și munca, traiul vieții.
Larg prin porțile deschise,
Oamenii, duc zorul, râvna,
Stăpâniți de gânduri, vise,
Ei în treacăt își dau mâna.
Zeii...
Azi, citesc în șiruri clare,
Vechi istorii egiptene.
Pentru câte, din popoare,
N-au fost taine pământene?
Hieroglifele, adună,
O viață de milenii,
Antice cântări, răsună,
Ca-n biserică, ectenii.
Piramidele domină,
Ca și...
C-o sfidare, fără margini,
Sfinxul, șuieră-n pustie:
„ Voi, neputincioșii oameni,
Sunteți doar, zădărnicie!
Umbra mea, e colosală,
Și stăpână pe pustie.
Umbra voastră, n-are fală,
Că-i curată parodie ”.
Faraoni, nu sunt de...
Voi..., oglinzi!
Voi..., cioburi de lună,
cine v-adună,
din necuprins,
și tainic, vă-mbină,
mereu,
fără plin,
pe noaptea,
lumii?
În joaca,
universală,
cu Terra,
Luna-și arată,
din totdeauna,
chipul ei bălan....
Culeg struguri, rumeniți,
din inima,
vie,
a țării,
și-i zdrobesc, în teascul,
inimii mele!
Esența buchetelor, o dau,
oamenilor.
Oamenii, beau scânteind,
de plăcere, nectarul!
Apoi,
ei prind în brațe,
timpul....
Slăvită fii, în veci, sublimă poezie,
Tu..., Zână îndrăgită, de tineri și bătrâni,
Arome-nmiresmate, simțirea ne-o îmbie,
Să închinăm, în cinstea, poeților români!
Octombrie-i brumar, al nopților de toamnă,
Iar ziua, rumenește,...
Iubesc, tarlaua țării, cu grâna colectivă,
Ca primăvara Mai-ul, cu teiul, deopotrivă,
Iubesc umana muncă, în ritmuri cadențate,
Cu zorul și cu sporul, care-o-ndrăgesc, în toate.
Iubesc, satele mândre, cu noi cușme de țiglă,
Tăiate de...
Din.., apuse vremuri,
Iscate..., de soare,
Din oglinzi..., de mare,
În castel..., de nori,
Au curs..., călătoare,
Sculptând..., reliefuri,
Rare, când..., puhoi,
Reci și calde ploi!
Din..., știute vremuri,
Iscate..., de furii,...
Grabnic, cheamă lung, sirena,
Crește, zarva dimineții,
Zorii, duc luminii, trena,
Ca și munca, traiul vieții.
Larg, prin porțile deschise,
Oamenii duc zorul, râvna,
Stăpâniți de gânduri, vise,
Ei, în treacăt, își dau mâna....
Azi, citesc în șiruri clare,
Vechi istorii, egiptene.
Pentru câte, din popoare,
N-au fost, taine, pământene?
Hieroglifele, adună,
O viață, de milenii,
Antice cântări, răsună,
Ca-n biserică, ectenii.
Piramidele..., domină,...
C-o sfidare, fără margini,
Sfinxul, șuieră-n pustie:
„ Voi.., neputincioșii oameni,
Sunteți..., doar, zădărnicie.
Umbra mea..., e colosală,
Și stăpână..., pe pustie.
Umbra voastră, n-are fală,
Că-i curată..., parodie....
Iubesc..., tarlaua țării, cu grâna colectivă,
Ca primăvara, Mai-ul, cu teiul, deopotrivă,
Iubesc..., umana muncă, în ritmuri cadențate,
Cu zorul și cu sporul, care-o-ndrăgesc, în toate.
Iubesc..., satele mândre, cu noi cușme, de țiglă,...
Slăvită fii..., în veci, sublimă poezie,
Tu, Zână, îndrăgită, de tineri și bătrâni,
Arome-nmiresmate, simțirea, ne-o îmbie,
Să închinăm, în cinstea, poeților români.
Octombrie-i brumar, al nopților de toamnă,
Iar ziua, rumenește,...
Culeg struguri, rumeniți,
din inima,
vie,
a țării,
și-i zdrobesc, în teascul,
inimii mele!
Esența buchetelor, o dau,
oamenilor.
Oamenii, beau scânteind,
de plăcere, nectarul!
Apoi,
ei prind în brațe,
timpul....
Voi..., oglinzi!
Voi..., cioburi de lună,
cine v-adună,
din necuprins,
și tainic, vă-mbină,
mereu,
fără plin,
pe noaptea,
lumii?
În joaca,
universală,
cu Terra,
Luna-și arată,
din totdeauna,
chipul ei bălan....