Când au plecat băieții...

Când au plecat băieții...

Când au plecat băieții, să moară în război,
Erau câmpii mănoase, și bine, pe la noi,
E drept, mustea în oameni, speranța de pitac,
Căci, veșnica nevoie, stă-n pluguri de sărac.

Dar, cei ce i-au mânat, departe de zurbavă,
Ideea de măcel, o ridicau în slavă,
Și-n timp ce moartea hâdă, izbea, în cei mai mulți,
Ei, plini de bogăție, barbari, pozau în culți !

Când au venit, băieții, acasă din război,
Erau, câmpii golașe, și zarvă, pe la noi,
Din vechea lor speranță, cu vise de orbeți,
Columna sărăciei, acum..., le dă poveți !

Dar, cum nu piere codrul, când bat în el furtuni,
Așa nu pier, românii, ca stripă, din străbuni,
Cei ce-au voit palate, uitând de cei robiți,
Satanic, zac în glie, de crezul lor zdrobiți !