Bunica !

Bunica !

Când dulcea mea bunică, mi-a spus, că în iubiri,
Mor, visele urâte, și visele-s subțiri,
Că basmele cu zmei, sunt pilde din viață,
O purpură de vis, îmi flutură pe față !
Suav, am râs atunci, cum râde o mireasă,
Când, dusă spre iubiri, mai dusă se tot lasă,
Dar, nu văzui sărmanul, că-n vorba ei, domol,
Un of, printre suspine, îi da mereu ocol.
O lacrimă, din ochi, căzu mărgăritar,
Când ea o prinse-n palme, s-o coase la șerpar !
Și câte-a spus bunica, pe toate azi le știu,
Dar, când îi văd portretul, eu, tot copil mă țiu.
Aducerea-i aminte, mă face să-nțeleg,
Iubirea ei, curată și basmul ei, întreg.