Voi..., cioburi de lună,
cine v-adună,
din necuprins,
și tainic, vă-mbină,
mereu,
fără plin,
pe noaptea,
lumii ?
În joaca,
universală,
cu Terra,
Luna-și arată,
din totdeauna,
chipul ei bălan.
O..., câtă nesimțire,
pe fața ei,
strălucitoare !
Dar..., vraja ei,
e veșnic, tainică văpaie !
Poate și eu, sunt,
o lună plină.
Dar, cioburile mele,
când,
vor cădea,
în necuprins,
acolo,
s-or stinge.
Cine va sta,
să refacă,
aidoma,
chipul meu,
care, a plictisit,
o vreme,
lumea ?
Mereu,
oamenii,
vor,
„ noutăți ”.
Cu regrete,
banale,
m-or duce,
și m-or da,
în seamă,
uitării!
Iar ei,
voioși,
s-or apuca,
de alte...,
modele !