Iubire !

Poezie de Constantin Obadă despre Curaj, Prietenie, Jocuri, Tragedie, Comunism, Foc, Regret, Oameni, Admirație, Armonie

Iubire !

Iubesc..., tarlaua țării, cu grâna colectivă,
Ca primăvara, Mai-ul, cu teiul, deopotrivă,
Iubesc..., umana muncă, în ritmuri cadențate,
Cu zorul și cu sporul, care-o-ndrăgesc, în toate.

Iubesc..., satele mândre, cu noi cușme, de țiglă,
Tăiate, de șosele, lucioase, ca o riglă,
Ce duc traiul vieții, acum, în socialism,
Spre magistrala lumii, ce suie-n comunism.

Iubesc..., doine și jocuri, ovații, noi cântări,
Și horele sprințare, cu vesele strigări,
Și straiele, ca-n basme, migală a multor mâini,
Un curcubeu de haruri, rămase din bătrâni.

Cu jocul și cu cântul, noi, fermecăm popoare,
Și imn de slavă, păcii, tot buciumăm sub soare,

Iubesc..., orașe zvelte, cu norii pe terase,
Cu ochii mari, neonici și cu priviri lăptoase.
Cu brațele balcoane, pe margine, cu flori,
Copile, roz-bălane, cu nurii sclipitori.

Ca tinere cochete, încearcă noi modele,
Și străzile se-mbracă, cu țesături de schele,
Iar când drumeți străini, ne vor prietenia,
Le-admiră eleganța, și-n linii armonia.

Ca babe cobitoare, plâng, triste mahalale,
Că zilnic, omul-meșter, le sfâșie din poale,
Că le-a grăbit sorocul, și 'nalță ghilotine,
Să tragă-n ele bezne, și umede ruine.

La marea sărbătoare, eu, vin cu flamuri roșii,
Și cu-n regret, în suflet, că nu sunt și strămoșii.

Iubesc..., socialismul, știința-i, care pune,
De strajă, peste plaiuri, stâlpi 'nalți de tensiune.
Legați, cu lungi odgoane, ei zarea o petrec,
Și din stihii de ape, lumini trag la edec.

Vibrând, solemn, din strune, duc grele energii,
Ce-aprind în noapte, stele, și-n case, bucurii !
Cătune, cufundate, ca într-un ochi homeric,
Au dat uitării, veacuri, de teamă și-ntuneric.

Iubesc..., alei de sonde, seringi ce sorb țițeiuri,
Din lacuri, nevăzute, din mări, fără de cheiuri,
Iscate din adâncuri, pornesc, mii de motoare,
Și duduind pe roate, duc veacul, în spinare.

Iubesc..., sudoarea neagră, pe fețe de mineri,
O tragedie-a vieții, în vremile de ieri,
Când bolta subterană, pe umeri, nu apasă,
Curajul prometeic, amprenta muncii, lasă.

Ortacii, dau semnalul, și scot, pădurea neagră,
Cânva, era în soare. În soare, azi, aleargă.

Iubesc..., vulcanul țării, încins cu brâu de focuri,
Din care curg, topite, oțelele în scocuri,
Un fluviu roșu-n valuri, din cupe se prefiră,
În goluri de tipare, când oțelari transpiră.

Iar când din mari furnale, scântei, pușcă în spații,
Simt suflul epopeic, al noi-i generații.

Iubesc..., steaua culturii, iradiind lumină,
Șuvoiul ei de raze, în minți, cum se îmbină.
Cum se prefac, în arcuri, și trag, în neștiință.
Ca patima de-a ști s-o prind-orice ființă.

Sunt mândru azi, de mine, că era cu atomul,
A născocit-o mintea și-n cosmos, zboară omul.
Caiet Nr. 1 - Poezii 1967
Data scrierii: 1967
Poezie de Constantin Obadă despre curaj, prietenie, jocuri, tragedie, comunism, foc, regret, oameni, admirație, armonie.
© Acest continut apartine 100% rightwords.ro
Rate this writing:
Generează un alt cod=  

Constantin Obadă (1925 - 1974) Poet și actor român

S-a născut pe: 25 may 1925.
S-a stins din viaţa în data de 25 jan 1974, la vârsta de 48 ani.