În codru!

Poezie de Constantin Obadă despre Așteptare, Invidie, Zi, Noapte, Vin, Povești, Femeie, Mulțumire, Scris, Comedie

În codru!

Bună vreme codru drag!
Ți-am trecut al vieții prag,
Printr-o roiște de fag,
Să te-ntreb de cel mai drag.
Care-n vremi te îndrăgise,
Legănându-se cu vise,
Și în cărți mi te descrise.
Ți-am bătut cărările,
Către toate zările,
Și-am văzut femeile,
Umplându-și cofele,
Pe cărarea spre izvor,
Ce le-ai dat-o tuturor,
Cântând cântece de dor.

Bine ai făcut voinice!
Ei, acuma pot ați zice,
Că în vremile trecute,
În poienile-mi tăcute,
El, venea copil isteț,
Îmbătat de frumuseți,
Și se tăvălea prin ierburi,
Fără a ști, a vieții treburi.
Și râdea, cum râde-o fată,
Când în taină-i sărutată.

Spune-mi iar codruțule,
L-ai văzut drăguțule?
Cum desculț el pe la stâni,
Sta zile și săptămâni,
Ascultând din graiul țării,
Lângă foc, în faptul serii,
Basme, ghicitori, eresuri,
Cu-atât de multe înțelesuri?
Da voinice, multă vreme,
Pân-au prins la școli să-l cheme,
A sorbit din graiul vieții,
Cu puterea tinereții,
Și cu-asupră de măsură,
Toate câte toți știură!
Eu m-am prins cu dânsul frate,
Frate bun, pe-adevărate,
Numai când pleca în lume,
Frunza mi-l chema pe nume,
Iar el, tânăr călătorul,
Îmi purta în suflet dorul!

Codrule, codruțule,
Ți-am văzut drăguțule,
Lacul codrilor albastru,
Noaptea, luminat de astru.
El cutremură o barcă,
Iar din trestii ieșea parcă,
Zâna nopții, dar femeie,
Ca la pieptul lui să steie.
Dar voinice, și-astăzi sufăr,
Lângă lacul cel cu nufăr,
Și îmi pare, parcă ieri,
În strălucitoare seri,
Îl vedeam ades pe maluri,
Când scrutând a apei valuri,
Aștepta cu-nfrigurare,
Ca din trestii foșnitoare,
Draga inimii fecioară,
În târziu, să-i tot apară.
Tristă i-a fost așteptarea,
Și pierzându-și parcă firea,
A oftat plin de durere,
Și a scris, spre mângâiere:
„Ea, nu vine, nu mai vine,
În zadar suspin și sufăr,
Lângă lacul cel albastru,
Încărcat, cu flori de nufăr”.

Codrule, codruțule,
Multe știi drăguțule,
Dar, să-mi spui acum, curat,
Câte zile a durat,
Nunta mirelui Călin?
Ce bucate și ce vin?
Cum s-au veselit cu toți,
Zile-ntregi și multe nopți?
Numa-n file de poveste,
Poți afla toate aceste.
Ce-aș putea eu să-ți mai spun?
Când în minte prind s-adun,
Toate câte-au fost atunci,
Cu alai din munți și lunci,
Cu Feți-Frumoși, copile, prunci,
Ce-au prins cu sârg să dănțuiască,
Hora noastră, românească.
Atâta știu, că-n patru zări,
Sunau țambale și cântări,
Iar vinul dulce de Cotnar,
I-a pus parcă pe toți pe jar.
Și-au petrecut zile și nopți,
Și-atât s-au veselit cu toți,
De puricii cu tălpi de-oțele,
Care săreau până la stele!
Încât și stelele păliră,
Și de rușine, se-nroșiră!
Iar mirii și cu nunii mari,
Erau la hore cei mai tari!
A venit apoi poetul,
A băut din vin cu-ncetul,
A mulțumit de cinste și dar,
A lăudat vechiul Cotnar,
A sărutat pe miri și nuni,
O datină de la străbuni!
A muiat o pană în nectar,
Și dulce-a scris, cum nu mai este,
„Călin, file din poveste”.

Codrule, codruțule,
Spune-mi iar drăguțule,
Cum la poala ta cea verde,
Înspre zarea ce se pierde,
Îți tindeai pe țară ramul,
Ca să-ți ocrotești tot neamul,
Când cu armii și ocară,
Turcii dădeau buzna-n țară,
Da voinice, astea toate,
Țin de vremuri depărtate,
Când eu, frate cu poporul,
Tot stâlceam năvălitorul.
Ce frumos, poetul scrie,
A itoriei filă vie,
Când în luptă, Mircea sfarmă,
Oștile turcești de seamă!
Acea grindin-oțelită,
Acum ceată zdrențuită,
Ce-a voit pământ și apă,
De săgeți, abia mai scapă.
Când spre dunăre o mână,
„Falnic, armia română”,
Astfel s-a născut din cronici,
Și din fapte seculare,
Lumea de oșteni și vornici,
Din a treia lui scrisoare.

Codrule, codruțule,
El e mort drăguțule,
Au trecut cam trei pătrare,
Dintr-un veac, decând sub soare,
Astrul lui, încet s-a stins.
De când ochii i-a închis,
Peste viață, peste vis.
De când ochii mari s-au stins,
Și de viață și de vis,
Și ne-a părăsit pe toți,
Cufundându-se în morți,
Suflet trist și chinuit,
Care-atât și-a mai dorit:
„Mai am un singur dor,
În liniștea serii,
Să mă lăsați să mor,
La marginea mării”.
Da voinice, trei pătrare,
De când nu-l văd pe cărare,
Trei pătrare au trecut,
De când omul s-a pierdut,
Trei pătreare de când unii,
Din comedia minciunii,
L-au mâhnit peste măsură,
Din invidie și ură,
C-a spus răspicat cuvântul,
Ce exprimă adevărul.
Au ucis în el un geniu,
O sinteză de-un mileniu!
O..., mișei, a voastre nume,
S-au topit, ca niște spume,
Numai astrul lui gigantic,
A pătruns peste Atlantic,
Peste mări și țări arabe,
Continentele îl soarbe,
Când cu blânda lui lumină,
Toate inimile-alină!

Codrule, codruțule,
Tu să știi drăguțule,
C-astăzi țara îl cinstește,
Și nespus, îl prețuiește!
Ca pe cel mai bun din fii,
Care-a scris în poezii,
C-o sclipire fără margini,
În nemuritoare pagini,
Cu o dragoste de oameni,
Care nu poți s-o asameni,
Verbul limbii românești,
El, Mihai, din Ipătești,
Da voinice, chiar cu codrul,
Mă alătur cu norodul,
Și te rog să-i duci o floare,
S-o sădești pe mal la mare,
Iar din brazi, să iei un ram,
Vre-o trei nuferi..., alte n-am.

Codrule, codruțule,
Eu te las drăguțule,
Îți urez o vreme bună,
Nopți cu stele și cu lună.
Iar de doru-i singurel,
Să te-alini numai cu el.
Că tu, tânăr precum ești,
Tot mereu întinerești.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor.
Când te-o prinde dorul tare,
Bate apa călătoare,
S-o iuțească pân' la mare,
Sau să miști încet brădetul,
Să te-audă și poetul.
Iar în nopți, când stele scapăr,
Și pe cer, vezi un luceafăr,
Strălucind, cu raze reci,
Tu brădetul să-l încerci,
Și din frunze să suni lin,
Ca și conul de arin.
Și-ai s-auzi un glas divin,
Căptușit cu greu suspin:
„Trăind în cercul nostru strâmt,
Norocul vă petrece,
Ci eu, în lumea mea mă simt,
Nemuritor și rece”.
Caiet Nr. 1 - Poezii 1951
Data scrierii: 08 iun 1964
Poezie de Constantin Obadă despre așteptare, invidie, zi, noapte, vin, povești, femeie, mulțumire, scris, comedie.
© Acest continut apartine 100% rightwords.ro
Rate this writing:
Generează un alt cod=  

Constantin Obadă (1925 - 1974) Poet și actor român

S-a născut pe: 25 may 1925.
S-a stins din viaţa în data de 25 jan 1974, la vârsta de 48 ani.