Tot zbuciumul care-a urmat,
Un cânt nomad bătut în joc de șatră,
Adeseori acum uitat.
Mai port în gesturi urme de maimuță,
Un dor să sar din pom în pom,
Să ies din strâmta neagră potecuță,
În largul drumului de om.
În mine dorm elanuri epocale,
Vulcani ce par că nu mai ard,
Dar, neglijent de zvârli chibritu-n cale,
Aprinzi a lumii veșnic iad!