Sub pământuri roditoare,
Ape spală mii de chipuri,
De cetăți, acum nisipuri.
Câte-o piatră mai colțoasă,
Amintește de vreo casă,
Câte-o frunză împietrită,
Vechi porticuri strălucite.
Numai oamenii de-atunci copile,
Numai năluci prindă fosile,
Ei s-au dus bine de lume,
În uitări care n-au nume.
Ce-a rămas din toate cele,
Sub același cer cu stele,
E dorința omenirii,
Să nu-și piardă rostul firii!