Legendă!

Legendă!

Țara, pare liniștită,
Dar, în suflete viteze,
Ura, crește neclintită,
Pe zidiri, cu metereze!

Dacii, iscusiți din fire,
Nu stau, roată lângă vatră,
Ci, din iarnă, făr de știre,
Căptușesc cetăți, cu piatră!

Decebal, urzește-n sine,
Pe romani, cum să-i împingă,
Printre văile alpine,
Și-n de strâmt, să-i tot învingă!

Și când soarele aduce,
În lumină primăvara,
Decebal, de prin sătuce,
Cheamă-n iureș, toată țara!

Noaptea vremii, se petrece,
Fluturând parcă, un vaier,
Pe când râvna morții rece,
Toarce-a vitejiei caier!

Decebal, ca un părinte,
Duce oștile-n vâltoare,
Și e, cel mai dinainte,
Lângă dacul care-i moare!

Dar, Traian, lumina Romii,
Strânge țara, cantr-un clește,
Și rărind în cale pomii,
În cetăți, letal răzbește!

Decebal, cu sânge rece,
Firul vieții sale curmă,
Și-n eternitate trece,
Cu străpungerea din urmă!