Mă tem!

Mă tem!

Mă tem, să număr ziua asta,
Să nu se supere nevasta,
În care parcă m-am născut,
Nu știu nici când ne-am cunoscut.
În care, parcă am trăit,
Adesea ca un bun răit,
În care, parcă am murit,
'N-amurgu-i roșu aurit.
Din care, iar am revenit,
Atras de-un dar nemărginit,
O datină cu chip mai nou,
Dintr-o tăcere de cavou.
Să fiu mai bun, mai inimos,
Mai spornic lumii, mai spumos,
Și să mai umplu c-un izvor,
Oceanul vremii în popor.
Și astfel, ziua n-o mai număr,
Ci o răsfăț cu flori de măr,
Și cu parfum de trandafiri,
Să aibă-n veci numai iubiri.
Căci cel mai nobil ideal,
E cântul munci-n veci real.