Mureşanu

Mureşanu

Tablou dramatic

PERSOANELE
MUREŞANU, ANUL1848
GENIUL LUMINEI, SILFII DE LUMINĂ

(Scena înfăţişează un peisagiu de o romanticitate sălbatică în munţi. Pe de-o parte stânci sparte şi răsturnate, de alta, brazi acăţaţi pe vârfuri de stânci, unii răsturnaţi de vijelii şi torente. În fund pe-un deal se vede ruina încă fumegândă a unui sat de colibi; mai în avanscenă, turnul vechi şi negru a bisericei satului - e-o mică biserică de lemn, cu ferestrele mici şi cu zăbrele, cu muri parte risipiţi, cu acoperământul de şindrile negre şi mucede. Un aspect trist şi de risipă. Asupra întregului plan se revarsă o galbenă lumină de lună. În avanscenă, de-a lung, e un trunchi răsturnat şi putred, care coprinde avanscena. Pe el şade Mureşanu visătoriu. Când sună din turn clopotul cu glas dogit 12 ore -, miazănoaptea- ,Mureşanu se scoală.)


MUREŞANU

Se zbate miazănoaptea în inima de-aramă
Din turnul în ruină. Şi prin a lumei vamă
Neci suflete nu intră, neci suflete nu ies;
Ci prin al nopţii aer întunecos şi des
Abia pătrunde galben lamina-n raze rare,
Precum se fur speranţe în inime amare.
Când somnul frate-al morţii pe lume falnic zace
Cu genele-i închise, cu visele-i de pace,
Când palida gândire prin ţara morţii trece
Şi moaie-n visuri de-aur aripa ei cea rece,
Cu-aghiazma ceea dulce a lumei frunte-atinge,
Păcatele i-adoarme, invidia i-o stinge,
Ce ochi veghează umed?... ce sânge se frământă?...
Ce suflet ţipă-n doliu?... ce liră jalnic cânta?...
Sânt eu!... Privesc trecutul, o marmură barbară,
Pe ea-i gravată aspru ursita-ne amară ¬-
Şi când văd viitorul cu norii roşi de sânge
Atunci sufletu-mi geme şi inima-mi se frânge.
Decis-ai, oare, Doamne, ca în etern să fie
Românu-n lanţuri crude... si searbăda sclavie
Să-nfigă ochii aspri... cu-al lacrimei tipar
Să brazde pe-a lui faţă decretul ei amar?
Te blastămă de secoli a lumii neagră gură
Şi sufletu-ţi se-nmoaie, şi inima-ţi se-ndură,
Dar pentru-a mea naţiune al tău ochi e de piatră
Şi sufletu-ţi e vitreg şi inima maratră.
Nu vezi că-s zeci de secoli de când ea se sfaramă
Sub cnuta plumbuită, sub legea de aramă
Ce-opreşte pentru mintea-i a minţii tale raze,
Lumina ta de aur, lumina ce-nviază?
O! toată ţara asta ai dat altor popoare
Încât altar să-ţi facă poporul tău loc n-are.
Arând un câmp de pietre în crudele-i sudori,
El seceră spinişul din lucru-i fără spori,
Privirea lui e cruntă şi lacrima venin,
Blăstăm e vorba-i seacă, sufletul lui suspin.
Decât o viaţă moartă, un negru vis de jele,
Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele,
Decât ca soartea oarbă din chin în chin s-o poarte,
Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mărei moarte.

ANUL 1848
(apare din pământ într-o haină simbolică)

Sunat-a moartea aspră... tu-n lume ce aştepţi?
Au vrei tu ca poporul român să îl deştepţi?
În van îţi e chemarea şi cântecul în van
Necată-i românimea pe-a lumei ocean.
Cu suflet rece, aspru, sublimul rege Nord
Va amorţi pe liră-ţi românul tău acord
Şi fiii plini de viaţă ai Asiei pustii
Vor stinge-a lirei tale sublime armonii.
Nu vezi că moartea-ntinde umbroasele-i aripe ?
Nu vezi?... poporul doarme! O clipă... două clipe
¬Şi pe-a naţiunei frunte al morţii rece vis
Va sta-n Eternitate - cât lumea în abis.
Eu, anul aspru, palid, adus-am vijelii
Şi ...
(arată la ruina fumegândă a satului)

... legea mea e moarte... gândirile-mi, pustii!
Din secolii din carii auzi naţiuni cum plâng
Ieşit-am eu ca astăzi naţiunea ta s-o sting!
Priveşte-n noaptea lumei ... A morţii albă pară
Adoarme orice popol, ce astăzi o să moară!...
Atins-am cu paloarea-i poporul tău român
Şi-acum din umbra-i moartă eu văd un chip senin,
O rază ce mă-neacă, un gând ce urăsc eu,
Cum demonul urăşte un gând de Dumnezeu?
Ci stinge-te odată, o, stea fără de nume!
Au vrei să-mi dispuţi oare to sceptrul peste lume?
Ci stinge-te odată, tu, suflet ! tu, un vis !
Au vrei să-mparţi cu mine al spaţiului abis a
Un gest îmi trebuie mie, să fac din lume-un nor...
Şi ce-mi trebuie oare ca visu-ţi să-1 omor?
MUREŞANU
(cu putere)

Strimt este al tău spaţiu şi secolii sunt largi !
Nu văd eu cum în cercu-ţi, sărman nebun, te spargi?
Nu văd eu cum în cercu-ţi, nebun, te zvârcoleşti,
Ca o naţiune-ntreagă în zboru-ţi s-o răpeşti?
Trecut-au secoli negri, cu coasele de foc
Cosit-au generaţii... Naţiunea stă pe loc!
Trecut-au Nordul rege, cu aripa-i de ger,
Românul stă în locu-i, ca muntele de fier!
Şi-n planu-Eternităţii românii-s un popor
Cum e un soare numai prin mările de nor,
Cum e-un principiu numai în firele adânci,
Cum sunt în fundul mărei tari creştete de stânci.
De soare fuge arsă lumea de nouri vagă.
O zi !... şi un principiu aprinde lumea-ntreagă,
Şi când e marea-n pace şi apele s-au dus
Stă stînca cea eternă cu fruntea ei în sus.
Un an ?... Este un nour. Un an ... E un vis rău,
Şi-un vis poate pătrunde chiar un suflet de zeu;
Dar noaptea trece iute şi orele-albe vin,
Şi mai senin, mai splendid e sufletul divin.

ANUL 1848
Eu stelele le spulber ca frunze-ngălbenite,
Eu îmflu răsuflarea vulcanului măreţ,
Înmormântez sisteme în spaţii nesfârşite,
Eu munţii îi cutremur şi mările le-ngheţ,
Astup cu a pustiei risipuri mări cumplite
Şi-ngrop ţări înflorite sub oceanul creţ ¬
Dezmint secol de secol, zdrobesc eră de eră,
Fac din a vieţii fapte lucire efemeră.

MUREŞANU

Ştiu că tu-nşirând anii pe-a vieţii lunge fire
Tu nimiceşti trecutul în urmele lui chiar,
Că tot ce e-n viaţă cade-n a ta domnire.
Nimic ce e nu scapă de ochiul tău avar,
Dovadă: -n lumi murite, pustii, fără rodire
Cu toate se usucă la glasul tău amar.
Imperiul tău: trecutul, e-ntins fără de fine
¬Acolo te-ntâlneşte ochiul numai pe tine.

Dar e o regiune tot astfel de întinsă
- Nu-i încă sub domnia întunecate-ţi mâni ¬
Şi toate câte, demon, le crezi de tine-nvinse
Acolo strecur toate şi-ţi scapă de sub mâni;
Cele de ieri şi astăzi de mâna-ţi sunt întinse,
Dar oare e tot astfel şi ziua cea de mâni?
Trecute şi prezente le ai spre-a nimici,
Dar braţu-ţi nu ajunge la cele ce vor fi.

De-accea nu am teamă de-a ta ameninţare:
Prezentul e o clipă şi viitoru-i lung,
Căci braţu-ţi nu ajunge la cele viitoare,
La viaţa naţiunii-mi aripele-ţi n-ajung.
Privesc cu voiosie la viitoru-i mare
Şi tot ce-nsufli minţi-mi eu caut să alung.
Ceea ce n-a trăit încă nu poate fi al tău ¬-
De-acum cânt deşteptare şi glasu-ţi nu-1 cred eu.

ANUL 1848

Te-aplană printre-a lumei unde amari, mărunte,
Tu, ce înalţi deasupra-i a ta rebelă frunte
Ca să oglinzi într-însa steaua îngălbenită
A românimei care pe moarte e pornită!
O, şi din calea care conduce-n trista vale,
Unde nu mai pătrunde ecoul lirei tale ,
De-acolo nu se-întoarce nici om, nici naţiune!
Tu stai să-mi stingi suflarea, tu vrei a te opune
La spiritul ce-n lume cu aripa-mi 1-alung
Ca moartea de putemic, ca secolul de lung?
Cânţi românimea care pe calea morţii trece
Cum se arunc-o steauă în fundul mării rece ?
Piei, om, în a ta umbră! Te risipeşte-n vânt!
(Solemn. )

- Nainte de-a te plânge al clopotelor cânt,
Nainte de-a-ţi aşterne în galbenul mormânt,
Pe drumul care duce din leagăn la sicriu,
Moartea să te cuprindă în braţele-i de viu !
În suflet să-ţi domnească un seraf surd şi mut
Şi-o secete cumplită în capul tău tăcut!
De viata ta mizeră moartea să nu se-atingă,
Dar mintea ta senină s-o-ntunece, s-o stingă,
Să intre-o noapte vană cu aer amorţit
In inima ta stearpă, în capu-ţi pustiit.

(De sub manta-i neagră scoate un cran de mort, cu ochi de foc, a căror raze le îndreaptă spre fruntea lui Mureşanu. Faţa lui devine rătăcită şi ochiul lui - uimit şi nesigur. El îşi întinde braţul, ca pentru a se feri de razele ce-i ard creierii.)

Cu rata morţii negre eu fruntea ta ating
Şi harfa ta o sfarăm şi geniul ţi-l sting!

(Dispare în pământ. O melodramă uşoară, dar melancolică. Se lasă o negură neagră, care apoi se ridică, pentru-a lăsa să se vadă o negură roză. În timpul acela se începe-a auzi, cu muzică surdină, corul ce urmează. Când se ridică negura roză, Mureşanu se vede dormind pe o brazdă de flori, într-o câmpie minunată - în [al] cărei fund se vede o dumbravă şi munţi verzi. În avanscenă se ridică, încunjurat de tufişe dese şi sălbatice, ruina de marmură a unui monument roman. În timpul acesta, melodia cea dulce urmează, pe care o cântă nevăzuţi încă:)

SILFII DE LUMINĂ

Somnia regină combină-arbitrară
Tristeţă cu râs,
Vrăjeşte vis de-aur în noaptea amară,
În suflet închis;
Alături c-o umbră lumina răsare,
Alături c-un nor,
Din noaptea eternă prin raze apare
Un sânt meteor.
(În timp ce cântecul durează, Mureşanu [doarme]. Faţa sa se descompune ca de-o suprapământească, şi asupra frunţii sale, în toată fiinţa sa, plană seninul inspiraţiunei. În momentul acela apare din ruine de marmoră: )


LUMINA

(albă şi surâzândă. În păru-i blond ard stele, într-o mână -crinul,
luminenei, în cealaltă coroană de lauri de argint)

Tu, care treci prin lume străin şi efemer,
Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer,
Poet gonit de lume şi îngheţat de vânt,
Ce cânţi ca o stafie ruină şi mormânt;
Acuma, când din umbră - Lumina - eu răsar,
Aruncă de pe tine noianul de amar.
Eu vin din centrul lumei încoronat de sori,
Preced pe mândrul, [naltul], frumosul Viitoriu,
Ce-n nourii de secoli se zguduie închis,
Ca un frumos şi mare, însă teribil vis,
Ce-n cerul lui petrece sublim şi neajuns,
Încât nici ochi de înger pin nori-i n-a pătruns.
Ci tânăra speranţă în haină de mister
Arată-n lume-oglinda-i cea plină de visări!
În lumea adormită, lumina când răsare
Din caosul ce fierbe întunecos şi mare,
Cu raza-ntâi atinge a geniilor munţi,
Ce-n nourii de gânduri se pierd bătrâni cărunţi
Şi-apoi abia la lume s-arată zâmbitoare,
O maiestate mândră în car de foc... un soare !
O, munţii cu-a lor frunte gândindă-n nouri creţi,
Când se-ncunun cu raze, ai zilei sunt profeţi,
Şi capete de geniu când ard, când se inspiră,
Arderea lor arată la lumea ce-i admiră
Că ziua e aproape... Şi palizii poeţi
Profeţi-s plini de vise ai albei dimineţi.
Profete al luminei ! În noaptea-ţi te salut
Şi vărs geniu de aur în corpul tău de lut,
În buclele-ţi eu strecor dulci lauri de argint,
Cu raza zilei albe, eu geniul ţi-l aprind.

(Mureşanu a îngenuncheat uimit. Ea-i lasă să cadă pe frunte cununa de lauri, îi zâm¬beşte şi dispare în sus, răpită de un nor auriu.)

SILFII DE LUMINĂ
(de sus, către lumină)

Tu, ce din ceriuri pe lume cazi,
Lumină sântă,
Precum pe-al mărei amar talaz
O rază frântă,

Acum la nouri te depărtezi
Strălucitoare,
Căci de acolo pe lumi veghezi
Cu ochi de soare.

(De jos, către Mureşanu.)

A tale cânturi, palide bard
Cu fruntea-n laur,
Sunt stele-eterne ce-n ceruri ard
Cu raze de-aur.

Cântă dar, cântă, tânăr poet,
Mân-a ta liră,
Lumea ascultă gându-ţi profet:
Marea se miră!

MURESANU
(cu foc)

În ocean de flacări gândirea mea se scaldă
Şi sufletu-mi se-mbată de-o primăvară caldă;
Şi-un cântec trece aspru prin visele-mi de jar,
Cum vântul trece-n freamăt prin codrii de stejar...
Să cânt cum leul rage?... Să cânt!... Zdrobită liră!
Din coardele-n rugină o dată-ncă respiră
Un cântec de-o sublimă, senină disperare,
Precum respiră raze întunceata mare.
O dată încă-n viaţă să mă-nec în lumină;
Să caut armonia a sferelor senină
În inima-mi zdrobită... şi-apoi să mor... Să mor;
Să-nec sufletu-mi rece în noapte şi în nor.
Coroană de albi lauri, coroană de argint
Luceşte într-a nopţi-mi amarul labirint,
Eu voi cânta de fală ca leul ce-a învins,
Iar tu luceşte pală al deşteptărei vis!

(Şade, cugetă, mânile sale se lasă-ncrucişate peste coardele lirei)

SILFII DE LUMINĂ
(pe când se lasă negura roză)
În marea Somniei ce-n unda-i combină
Tristeţă cu râs.
Cufundă, poete, gândirea-ţi senină,
Seninul tău vis !

(Pe când se lasă negura neagră)

Adormi când lumina se sttinge cu jale
Prin vânturi răcori;
Când visu-ţi îşi moaie aripele sale
În noaptea cu nori!

(Muzica urmează misteriozo. Negura lăsată cu desăvârşire.
- O pauză. Când se ridică iar scena e ca întâi - acelaşi trunchi,
acceaşi galbenă lumină de lună străbate prin stâncile zdrobite
şi lumină planul cel ruinat. Mureşanu arată că s-ar fi desteptat
din somn neliniştit, cu visuri de impresiune puternică. Fruntea
sa e ostenită şi faţa în delir adânc. Muzica melodramiză, încet,
aria lui: Deşteaptă-te, române. El o declamă încet şi expresiv,
răzimându-se cu mâna stângă pe liră.)