Poet, cumva, de eu aş fi

Poet, cumva, de eu aş fi

(versuri dedicate Mirelei, de ziua ei de naştere)

Iubită dragă şi cuminte, poet, cumva, de eu aş fi,
De dimineaţă până-n noapte, în vers de aur te-aş slăvi.
Ţi-aş închina sonete, ode şi madrigaluri berechet,
Cum niciodată o femeie n-a fost cântată de-un poet.

În versuri care-n zbor se-avântă spre cer ca nişte rândunele,
Te-aş lăuda, iubită scumpă, neasemuită-n toate cele.
Cuprins de dragoste adâncă şi fermecat de-a ta splendoare,
Cu ochii tăi eu aş începe, ce strălucesc ca mândrul soare.

Aş continua cu-nfiorare cu gura ta cu buze dulci,
Ce-mi dai cu-atâta înfocare, şi peste zi, şi când te culci.
Apoi, desigur, aş descrie roz trandafirii-ţi din obraz,
Ce-atât privirea mi-o încântă, că sunt tot timpul în extaz.

Gropiţele le-aş pune-n rime (tu ştii că-n ele eu mă pierd
Când te privesc plin de dorinţe, când cu tandreţe te dezmierd),
Sprâncenele, bărbiţa dragă, şi părul lung – făcut inele,
Şi-aş coborî spre cei doi gemeni, frumoşi ca două turturele…

În rime bine-mperecheate, nemăsurat te-aş preamări,
Ca Beatrice a lui Dante, tu nemurire-ai dobândi,
Poet, cumva, de eu aş fi…