Să nu ne cerți!

Să nu ne cerți!

Să nu ne cerți cumva natură,
Cu tot cortegiul tău de lavă,
Să nu ne lași iar vreo frântură,
Acum, când suntem mari în slavă.

Ori, să-ntorni oceane-n spații,
Ca să pierim în triste-abise,
Cum mai pieriră în vremi alții,
Să ne mâhnim până și-n vise.

Știm, ți-am cam deranjat cununa,
În setea noastră de știință,
Dar, lasă-ne aici cu luna,
Chiar dacă, slabă ni-i ființa.

Dar Doamne, ai și tu o vină,
Că prea ne-ai răsfățat gândirea.
În ea-i dezvăluit lumina,
Ce-ți ascundea sublima fire.

Deci, să-ntorci resortul lumii,
Mai bine leagă-ne-n iubire,
Și deznădejdea, dă-o ciumii,
Ca s-altoiești eterna fire.

Natură mamă, ce scânteie,
Cununi de raze călătoare,
Renaște-ne dintr-o femeie,
Adami cuminți și lumi sub soare.