Și s-a dus..., unde-i femeia !

Și s-a dus..., unde-i femeia !

Schivnic trist, într-o minee,
Implorând, cerea..., femeie:
„ Doamne, când o văd la strană,
Simt că viața mea-i orfană.

Lasă-mă..., din schivnicie,
Să trec, pragul omeniei,
Să leg, viața mea anume,
De-a femeii, dulce nume.

Lasă-mă..., să-nvăț iubirea,
Simt, c-așa îmi este firea,
Te-oi cinsti, cum se cuvine,
Unui..., Dumnezeu, ca tine.

Nu fii rece, Doamne, iartă,
Nici cu gândul, pus pe ceartă,
De iubești, o lume-ntreagă,
Dă-mi, iubirea, ce mi-e dragă.

Doamne..., nu-ți cer, nemurire,
Ci, un dram, de fericire,
Cum ești, drept și bun și mare,
Robului, dă-i dezlegare ”.

Dar, văzând, că Domnul tace,
Iar ispite, nu-i dau pace,
A lăsat baltă nineia,
Și s-a dus..., unde-i femeia !