Dar mintea ageră mereu,
Mai freamătă încă pădure,
De simt stăpân că sunt tot eu.
Deși tristețile apasă,
Cu cerul lor mereu închis,
Din depărtări iubiri mai lasă,
Speranțe aripe de vis.
O clipă simt în mine lava,
Dorința iar să recolind,
Dar, pe furiș când văd epava,
Sarcastic brațe mai destind.
Natura în sete de viață,
Nu trebuia spre bâtrânețe,
Ci cum își schimbă ziua fața,
Să fi murit de tinerețe.