Seduce-n cale mii de vise,
Melancolii, ce curg, deșarte,
Din lacrimi, roi, spre zări deschise !
Destinul, mi-a strigat la poartă:
„ Nu sta în casă, om nevolnic,
ci ieși în lume și deșartă,
Destoinicii din gând statornic ” !
De-mi ești părinte, bun și darnic,
Iar eu, subtilu-ți epigonic,
Să nu mi te arăți fățarnic,
De vrei, să te-ndrăgesc, statornic !
Unui părinte, îi stă bine,
Să dea urmașului, povețe,
Dar și urmașul, are-n sine,
Destoinicii, cum să te-nvețe !
Destinul, n-a mai dat în poartă,
Căci eu, eram plecat, în lume,
Să joc iubind, cum se deșartă,
Un vis, apus, în zări de nume !